Cuvinte NeSpuse

    Nu cred ca voi putea vreodata sa ma satur de Seinfield. De fiecare data cand am o problema ce-mi accentueaza anxietatea  spun ca am o problema Seinfield. Acest tip de problema este total nesemnificativa, aparent. O chestie minora cu mare incarcatura emotionala. De exemplu:  Ce fac daca posta imi distribuie, atunci cand nu sunt acasa, pachetul la vecini?  Cum fac eu sa interactionez cu vecinul? Ce sa spun? Ce sa fac?  Cand sa ma duc? La ce ora?  Pot sa aman?  Pot sa conving pe altcineva sa se duca?  Sa vorbesc cu vecinu in engleza sau sa o balbai pe olandeza?  Ce cuvinte sa spun?  Sa nu ma duc deloc si in final sa apara el la usa mea cu pachetul?     Sa sun la posta si sa cer inca o data redistribuirea pachetului la mine acasa?  Sa fac o plangere la posta deoarece regulamentul spune ca daca nu esti acasa va incerca a doua oara sa-ti distribuie pachetul si daca vrei sa nu fie distribuit la vecin...

De cand fac terapie am tot invatat cateva exercitii de relaxare ce te ajuta enorm de mult sa te linistesti. Eu initial am cerut astfel de exercitii in primul rand pentru a ma ajuta sa adorm. Seara, din pacate, o data cu oboseala si stresul intregii zile, gandurile anxioase sunt mult mai pronuntate. Ai ocazia ori sa le ignori pe motivul ca esti obosit/a pentru ca  nu gasesti claritate si ordine in ganduri ori recurgi la cateva mici artificii ce te ajuta sa te relaxezi.    Eu am foarte mari probleme cu somnul. Gandurile o iau razna si se bulucesc in mintea mea facandu-ma hiperactiva chiar in momentul in care am nevoie cel mai mult de somn. Cel mai ciudat este ca nici nu simt cand fac trecerea la fel de fel de ganduri. Pur si simplu te trezesti cu ele in minte. Incoerente si pline de anxietate.      Multi dintre noi ne-am obisnuit sa dormim atat de prost incat sa nu mai reflectam asupra problemei si cu parere de rau va spun ca tot NOI trebuie sa facem...

Ma gandesc cat de entuziasmata am fost cand am citit ca in sfarsit cineva face ceva si pentru noi, ceilalalti. Ma uit cu mare tristete pe site-ul ce trebuia sa fie, asa cum spune si titlul, un proiect jurnalistic despre anxietate. Spun cu tristete pentru ca site-ul a fost lasat de izbeliste. Din 13 Octombrie nu s-a mai scris nimic.       Dar pana la urma, oare de ce trebuie sa asteptam sa faca altii ceva pentru noi? Un bun raspuns ar fi faptul ca avem nevoie de persoane cu oarecare notorietate in lumea ziarelor. Persoane care sa ne reprezinte, sa ne ajute sa pornim de undeva, sa ne faciliteze ideea de a fi ascultati, de a intra in contact si cu altii ce sunt asemenea noua. E atat de important sa ai sprijin, nu doar din partea celor apropiati dar si din partea persoanelor straine. Trist este ca tocmai ei, cei de pe site-ul Dar Daca nu au avut urechi sa asculte. Au strans material pentru ziarul Dilema Veche si dupa aceea nimeni nu mai zis nimic. Nu au inteles...

Acu o saptamana au fost publicate in revista Dilema Veche o serie de articole legate de anxietate. In sustinerea acestui demers a fost creat si un site -- Dar Daca--un "proiect jurnalistic, realizat în cadrul programului Rosalynn Carter Fellowship for Mental Health Journalism ce-şi propune să exploreze câteva dintre tulburările de anxietate şi modul în care ele sunt percepute şi tratate în România."     Initial am trimis catre Cristian Lupsa (editor la DOR), un text ce poate tine loc de povestea mea, si pe aceasta cale vreau sa-i multumesc pentru publicarea textului pe site-ul "Dar Daca". Ulterior m-am decis sa-mi scriu si povestea (cu o oarecare retinere) dar din cauza textului mult prea mare, acesta nu a mai putut fi publicat. In schimb, mi s-a spus ca daca voi scrie povestea pe o pagina publica va putea mentiona pe site-ul respectiv link-ul ce va face trimitere catre text.     Prin urmare, mai jos aveti integral, povestea mea: Vreau sa incep prin a spun...