duminică, 2 februarie 2014

Un nou inceput

Observ cu un oarecare sentiment de maretie ca noi oamenii ne schimbam o data la cateva luni. Nu de haine dar de decizii. Daca acu 1 an, culoarea aleasa pentru acest blog mi se parea fabuloasa, acu sunt de-a dreptul oripilata de tematica pusa. Drept dovada, ca ce ne placea odinioara nu mai este nicidecum valabil in prezent.


   Spun sentiment de maretie pentru ca in astfel de schimbari iti observi propria intelepciune. Iar aici nu mai fac aluzii la albastrul orbitor.  O data cu trecerea timpului devii mai batran si mai cumpatat in judecata pe care o ai asupra lucrurilor din jurul tau. Devii mai rabdator cu oamenii care nu prea iti sunt pe gustul tau. Le mai dai o sansa! II mai ierti ca sunt si ei oameni ca si tine. Cred ca 90% din reactiile pe care le au , fie ca iti sunt pe plac sau ba, nu au nici o legatura directa cu tine. De ce sa te superi ca ti s-a vorbit intr-un anumit fel daca el/ea doar in felul asta stie sa vorbeasca. Atata stie, atata poate.



  Bun! Sa revenim la viata mea din Olanda. Am incetat sa mai scriu din momentul in care mi-am gasit de lucru. Nu am incetat pentru ca am facut cine stie ce pact ci pentru ca nu am mai avut timp. Intr-o noapte furtunoasa, printre certuri si scrasniri de dinti (habar nu am daca fac un pleonasm sau nu), m-am decis sa pun cv-ul pe net doar ca sa scap de gura cuiva. Sa-i arat eu lui cum este sa nu te caute nici dracu´. Sa fie acolo pus si sa prinda panza de paianjeni. Sa fie pus la lecturare si ignorare ulterioara. Cine naiba sa ma vrea fara experienta si cu o singura certificare luata?!Certificare pentru care am trudit mai mult psihologic ca eram capabila oricum sa inteleg tot ce era de inteles.

  Praful nu s-a pus pe cv. Si nici musca nu s-a prins intr-o panza ce trebuia sa existe intr-un viitor cat mai apropiat. A doua zi, primesc doua telefoane de la doi posibili angajatori. Fara sa am timp sa ma dezmeticesc, deja aveam programate doua interviuri.  Framantari! Transpiratii! Cu ce ma imbrac, ce spun, daca ma incurc? Engleza mea o stiam firava saraca, scartaia de la atata nefolosire iar exercitiu in arta conversatiei cam lipsea. Vai ma fac de rusine. Dar de ce sa ma vrea? Sunt incepatoare. Dar rau de tot!  Mi-am schimbat directia cu 180% in privinta profesiei. Imi fac discursuri pe hartie, vorbesc singura prin casa, cand fac dus recit povestea vietii mele: de ce am lucrat acolo, de ce vrei sa incepi intr-un nou domeniu, de ce ai venit in Olanda, unde te vezi peste 5 ani, etc. In cazul de fata, socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ pentru ca in orice  echipa de soc din orice departament de Resurse Umane, fie ele romanesti sau olandesti, cam zac aceleasi vesnice intrebari. 70% dintre ele le-am nimerit.

  In ziua interviului, totdeauna  am fost convinsa ca atitudinea conteaza mai mult decat orice. Am mimat sentimentul de incredere pe care ar fi trebuit sa-l am in mod normal. M-am dus acolo cu un sac plin de trucuri. Zambeste, da mana la venire si la plecare, spatele drept, cere un pahar cu apa, nu uita sa respiri (cand suntem tensionati uitam sa respiram cum trebuie), relaxa-ti umerii, gatul, sa ai mainile libere, eventual sa nu gesticulezi prea mult, totdeauna sa ai contact cu ochii angajatorului, nu te grabi in raspunsuri, nu te baga in fraze complexe daca engleza iti este limitata, cauta sinonime atunci cand nu gasesti cuvantul potrivit etc. Anxietatea mea sociala, cea cu care incerc sa coabitez de cativa ani incoace, imi da tare rau de furca cand vreau sa vorbesc in engleza. Ma pierd cu totul. Incep sa ma balbai, tremur si transpir toata. Tin minte cand am avut primul interviu la UPC ca tremuram toata. Bine ca era iarna deoarece la un moment dat mi s-a spus sa pun o haina pe mine daca mi-era atat de frig.

  Ei bine, in ziua cu pricina, vreau sa spun ca nu am avut nici cea mai mica urma de balbaiala. Nu stiu ce a fost cu mine dar pentru prima oara in viata anxietatea mea plecase in concediu si o lasase pe acea Cristina pe care tot incerc sa o regasesc de ceva vreme. Voioasa, glumeata, plina de incredere, amabila, calda, ce mai, imi venea sa ma pup. Cand am plecat mi-am spus: indifierent de rezultat, chiar daca ma respinge eu tocmai am facut un pas imens catre noua mea profesie si nu numai. Am fost martora propriei mele cresteri. O victorie demna de toate trambitele din lume. Am pus primul pas pe Luna mea!

   Dupa interviul asta, a trebuit sa ma pregatesc pentru celalalt interviu. Al doilea interviu mi-a suras cel mai mult,  a mers totul impecabil. Feedback pozitiv din partea angajatorului la sfarsit de interviu. Ce mai..un basm! Sa lucrez pentru eBay?! Eu? Incepatoarea?

   In prezent, lucrez pentru eBay (chiar daca sunt angajata altei companii) dar ce mai conteaza?! A fost un avantaj sa fiu femeie (deoarece femei in industria IT-ului ca sysadmin de linux greu gasesti), a fost un avantaj ca nu am avut pretentii salariale si culmea mi s-a oferit mai mult decat vroiam eu sa cer , a fost un avantaj sa am LPIC1 deja luat. Si fie vorba intre noi, un avantaj sa-l am pe Gre langa mine. Am fost si sunt in continuare un invatacel pe langa el chiar daca ritmul imi este ca de melc.

  Planuri pentru anul asta: LPIC2, CCNA si olandeza! Cheia succesului daca imi doresc stabilitate si in acelasi timp flexibilitate deoarece CCNA-ul te poate ghida catre un alt domeniu din industria IT. Inca nu m-am decis ce vreau dar timp e destul.


Asa ca dragii mei, se poate! Sa o iau de la capat la varsta de 30 ani! Imi place ce lucrez, imi place mediul  existent chiar daca lucrez in 3 ture, colegi ok,  imi place programul pe care il am chiar daca mi-a fost greu sa ma adaptez la turele de noapte. Sunt multumita as spune chiar fericita  cu tot ceea ce am trudit pana acuma.

    Stiu cum a fost sa stai 3 ani acasa si sa nu lucrezi. Iar intr-o astfel de afirmatie fiecare cuvant cantareste o tona. O greutate pe care am dus-o cu multa amaraciune si frica. Multe lacrimi au fost  varsate  trezindu-ma zi de zi, singura acasa .

    Cineva m-a intrebat, dupa ce a auzit ca am fost angajata la cateva zile de la depunerea CV-ului: "Si nu regreti ca nu ai pus CV-ul mai devreme?" Raspuns: nici o clipa! Nimic din ce s-a intamplat nu regret. Nici un an din cei 3 nu am regretat! Prin acea amaraciune au existat totdeauna pasi mici de progrese si eram prea suparata pe mine ca sa-i pot vedea. Viata m-a invatat atat de multe pe cat am si-ndurat: o tona!