marți, 22 noiembrie 2016

Insomnia- Timpul trece si somnul nu mai vine!

  Se apropie ora de culcare. Desi nu simt ca mi-ar fi somn totusi casc de ceva minute bune. Pare a fi un semn bun si de fiecare data, ma las pacalita. Imi las usor storul la jumatatea ferestrelor pentru a nu face bezna in toata camera. Nu suport sa fie atat de intuneric. Cateodata am senzatia ca vad monstrii sub forma unor umbre ce se ascund pe dupa perdea. Ma asez usor in pat, incerc sa-mi gasesc pozitia. Cica, de la 16 saptamani de sarcina, nu este bine sa stai pe spate ci ori pe stanga ori pe dreapta. Imi modelez cu migala dopurile, le rotesc bine intre buricele degetelor  si le asez pe fiecare, ca intr-un ritual bine stabilit, una in urechea stanga si una in urechea dreapta. Niciodata nu am facut invers.
Incerc totusi sa stau pe burta pentru cateva minute cu mainile impreunate pe piept pentru a-mi simti respiratia. A. se aseaza si el, nu are probleme cu somnul. Nu stiu cum face sa adoarma in 5 minute. Il invidiez. Nici cand aveam zilele ocupate nu reuseam sa adorm in 5 minute. Ma uit la fata lui, il mangai pe obraji si pe frunte, fac contorul fetei de cateva ori caci stiu ca-i place. Il vad,  ca de fiecare data, aproape perfect.
  Ma fasticesc printre perne, mari, mici, patrate, dreptunghiulare, fiecare cu diverse umpluturi. Imi asez una intre genunchi, doua sub cap si una in brate. Nu stiu de ce, dar sa tin o perna in brate ma calmeaza. Stiu ca nu asta va fi pozitia in care voi adormi dar totusi. Ma uit pe fereastra, din pat nu pot vedea decat marginile acoperisurilor de la casele vecine. Cerul este mai mereu acoperit, uracios, pofticios de stele ce nu le arata nimanui. Lumina din gradina patrunde in camera si face fel de fel de umbre pe sifonier. Observ deasupra patului o fasie de lumina, ridic usor mainile si incep sa fac diverse forme: lup, iepure, pasare. Ma potolesc si imi aduc aminte ca trebuie sa dorm. Timpul trece si somnul nu mai vine! Ma intorc pe o parte si privesc iar catre geam. Pe noptiera am o veioza, o sticluta de picaturi de nas, telefonul si o fotografie de la nunta, inramata. Baza supravietuirii nocture. In sertar dau  de inteles ca as fi un mic strangator de nimicuri, parca as pregati scena pentru jocurile Hidden Object: nurofene, un semn de carte, dopuri, un saculet de lavanda, o masca de ochi, un aparat de tantari, un elastic de par.  Incerc sa inchid ochii dar diferite ganduri isi fac loc. Intamplari, personaje, toate formeaza o cloaca de voci cu glasul lor strident ce nu se mai opreste. Incerc sa ma gandesc ce as vrea sa fac maine. Nu iese niciun plan. Intre timp, printre atatea perne si acoperita de plapuma incepe sa mi se faca cald. Scot un picior mult spre exterior si ceva ma nelinisteste. De cand eram mica aveam impresia ca o gheara iese de sub pat si ma infasca de glezna. Nu rezist multe minute desi stiu ca nu e nimic sub pat. Totusi mi-l retrag si mi-l protejez de parca marginea patului e gardul unei inchisori. Ciudat! Eu sunt in inchisoare iar monstrii in afara ei. Sau o fi invers?!  Timpul trece si somnul nu mai vine! Incep sa aud primele sforaiaturi dar stiu ca dopurile le vor atenua. Ma ridic din pat sa ma duc la toaleta si observ la casa de vis-a-vis ca si vecina e treaza. Este foarte corpolenta si ai impresia ca fura toata lumina din casa, se misca asemenea unui pendul: tic-tac, tic-tac. Sper ca nu m-a vazut sau poate ne-am privit pentru o secunda, am impartasit tacit aceleasi lucruri ca de la un insomniac la altul. Ma intorc inapoi si ma asez in pat. De fapt, puteam sa ma trezesc de-a binelea sa dau pe gat un pahar de lapte si sa-mi astept pleopele sa se prabuseasca...undeva pe canapeaua din sufragerie. Iau de pe noptiera telefonul, il deschid, ecranul ca aproape ma orbeste. Ma ascund printre perne sa nu-l deranjez pe A. Nu caut nimic important. Aceleasi nimicuri pe care le voi uita. Dupa 1 minut il inchid. Ma dor ochii iar lumina ecranului, cu siguranta, nu m-a ajutat. In fata mea, am cateva tablouri cu diverse peisaje de pe unde am calatorit: Koln, Paris, Brugge, Bucuresti, Londra, Rottenburg. Totusi imi lipsesc cateva...
   Filmul insomniei mele ramane fara banda. Ma simt extenuata. Logica imi scapa, frica se risipeste, umbrele inceteaza, monstrii se retrag iar gandurile imi raman in aer, neterminate:

"O fi Ea..?", "Maine trebuie..", "Ce facem daca...", " Am ramas fara..", "Ma doare...", "Nu mai simt...".

 Timpul trece si somnul...a venit!












duminică, 20 noiembrie 2016

Atacul de panica (2)

   Atacurile mele de panica nu s-au oprit in acea saptamana din iulie. Ele au continuat sa se strecoare din cand in cand, de obicei seara cand esti mai obosit si totodata mult mai vulnerabil. Cateodata imi propun sa nu stau sa rezolv sau sa gasesc explicatii la diverse intamplari ce s-au petrecut recent sau acu 10 ani caci este o investire a ultimelor resurse emotionale pe care abia de le mai ai dupa o zi lunga. Mai intai sa am o noapte cat de cat buna si introspectia poate continua si la lumina zilei cand mintea imi este mult mai limpede si treaza. Bineinteles, nu totdeauna reusesc asa ceva si uneori mai cred in zicala: "noaptea e un sfetnic bun".
    Tin minte ca in nebunia Brexit-ului (inainte si dupa) incepusera fel de fel de stiri ce raportau actiuni xenofobe (caci mass media este un imens agregator al fricii ce aduce audientele dorite) printre care si vandalizarea unui magazin romanesc de undeva de prin Anglia. Iti trebuie o singura scantaie pentru a se aprinde apocalipsa anxietatilor iar la mine a venit sub forma unui atac de panica. Imi inchipuiam cum majoritatea minoritatilor din Anglia, Belgia, Olanda, Germania, etc vor avea de suferit intr-un fel sau altul. Eu locuiesc in Olanda si credeam ca cine stie ce napasta mi s-ar putea intampla. Adevarul este ca de 5 ani de cand sunt aici nu mi s-a intamplat nimic discriminant si nici nu am auzit povesti oripilante. Bineinteles, daca nu mi s-a intamplat mie nu inseamna ca evenimente neplacute nu exista dar nu cred ca se intampla atat de des pe cat suntem lasati sa credem.
    Mai citisem si intamplarea cu un englez ce a lovit pe strada cu o stinghie, un spaniol pentru simplul motiv ca acesta nu vorbea in engleza. Nu va dau link-ul si nici nu incercati sa cautati povestea. Nu vreau sa propag frica printre alti anxiosi. Ideea este ca acte xenofobe, rasiste s-au intamplat dintotdeauna. Nu este o noutate. Doar ca acum suntem conectati atat de usor la orice sursa de stiri, toti avem un telefon, oricand poti filma o scena violenta intr-un oras si sa-l pui pe Youtube (desi, de ce ai face asa ceva nu pot intelege). Pe facebook (si nu numai) intri in contact fara sa vrei cu tot felul de stiri. Nici nu trebuie sa dai like la o anumita pagina. E de ajuns ca un "prieten" din lista ta sa dea share la cine stie ce minunatie.
    Toate aceste articole, evenimente 'senzationale" adunate intr-un singur loc, pe internet, iti creeaza iluzia ca umanitatea a luat-o razna, ca nimic nu mai merge, ca toti se urasc si se omoara intre ei. Ti-ar fi si frica sa iesi pe strada, nu? Devine din ce in ce mai greu sa descoperi surse credibile de stiri, unbiased. Anxietatea ta se hraneste enorm din ceea ce vede si ceea ce citeste. E in natura noastra sa cautam astfel de orori pentru ca traiesti sentimentul ca undeva, cumva, te poti feri de ele. Faptul ca le traiesc altii pe pielea lor, te face sa te simti protejat acolo unde esti: in pat, la birou sau in parc. Cauti cu mare ardoare o explicatie logica la ce se intampla: "Nu se poate sa-l fi lovit pe spaniol doar pentru atata lucru?!". Mintea noastra e facuta sa se axeze pe povesti negative pentru a ne asigura supravietuirea iar acest lucru nu mai este de foarte mult timp necesar. Daca intri intr-un magazin si vanzatoarea iti aduce vreo ofensa, tu acasa vei rumega la acest aspect mai rau ca o rasnita de cafea. Iti va parea rau ca nu ai reactionat cumva sau ca nu ai putut produce pe loc o replica pentru a-i da peste nas. Nu va conta ca ai mai intrat in alte 6 magazine si ai fost tratat(a) minunat; tu vei ramane blocat pentru cateva ore bune sau zile (depinde de nivelul de anxietate la care esti predispus) pe partea negativa.
    La un moment dat, va trebui sa nu mai punem atata rezistenta naturii umane, nu este ceva ce putem schimba dar putem gasi o cale de a ne pastra in creier, pentru mai mult timp, experientele pozitive. Experientele pozitive sa fie mult mai numeroase decat cele negative. Iar pentru asta va propun sa cititi un articol ce explica mai bine anumite concepte:
http://www.theatlantic.com/health/archive/2013/10/how-to-build-a-happier-brain/280752/