marți, 29 noiembrie 2016

De Craciun fi mai bun...

    De Craciun nu trebuie sa ne intereseze cadourile. Nu! Important este sa petreci Craciunul cu cei dragi tie, cu catelul si purcelul (asta daca nu l-ai taiat deja), sa nutresti sentimente mai bune pentru vecinul cu care te-ai certat un an intreg, sa zambesti muraturei de la Posta, sa saluti zgripturoaica care s-a tot plans ca nu stii sa dai buna ziua,  sa te impaci cu rudele rebele, sa-ti indrepti privirea catre cei nevoiasi ca pana acum te-a durut in cot.
   Sa nu cumva sa te bucuri de cadouri ci mai degraba sa ranjesti apocaliptic cand oferi unul. Nu e important domne sa dai ci sa primesti. No, bine! Faceti cum vreti dar Craciunul este de fapt despre cadouri! Alea pe care le primesti!  Despre mancarea buna ce se face  o data pe an, de cozonacii aburinzi a caror mireasma inconjoara toata casa, de piftia tremurata, de muraturile delicioase ce insotesc friptura, de sarmalele servite cu mamaliguta. Si cate si mai cate. De Craciun este vorba de impodobitul  bradului  (da, ala natural smuls din padure pentru care asociatiile Green Shit se tot lupta sa-ti bage pe gat cel de plastic, al carui proces de fabricatie este de 100 de ori mai poluant si nociv. “Da, bre, dar il ai pe viata”).
No, bine! De Craciun ipocrizia e la ea acasa. 

marți, 22 noiembrie 2016

Insomnia- Timpul trece si somnul nu mai vine!

  Se apropie ora de culcare. Desi nu simt ca mi-ar fi somn totusi casc de ceva minute bune. Pare a fi un semn bun si de fiecare data, ma las pacalita. Imi las usor storul la jumatatea ferestrelor pentru a nu face bezna in toata camera. Nu suport sa fie atat de intuneric. Cateodata am senzatia ca vad monstrii sub forma unor umbre ce se ascund pe dupa perdea. Ma asez usor in pat, incerc sa-mi gasesc pozitia. Cica, de la 16 saptamani de sarcina, nu este bine sa stai pe spate ci ori pe stanga ori pe dreapta. Imi modelez cu migala dopurile, le rotesc bine intre buricele degetelor  si le asez pe fiecare, ca intr-un ritual bine stabilit, una in urechea stanga si una in urechea dreapta. Niciodata nu am facut invers.
Incerc totusi sa stau pe burta pentru cateva minute cu mainile impreunate pe piept pentru a-mi simti respiratia. A. se aseaza si el, nu are probleme cu somnul. Nu stiu cum face sa adoarma in 5 minute. Il invidiez. Nici cand aveam zilele ocupate nu reuseam sa adorm in 5 minute. Ma uit la fata lui, il mangai pe obraji si pe frunte, fac contorul fetei de cateva ori caci stiu ca-i place. Il vad,  ca de fiecare data, aproape perfect.
  Ma fasticesc printre perne, mari, mici, patrate, dreptunghiulare, fiecare cu diverse umpluturi. Imi asez una intre genunchi, doua sub cap si una in brate. Nu stiu de ce, dar sa tin o perna in brate ma calmeaza. Stiu ca nu asta va fi pozitia in care voi adormi dar totusi. Ma uit pe fereastra, din pat nu pot vedea decat marginile acoperisurilor de la casele vecine. Cerul este mai mereu acoperit, uracios, pofticios de stele ce nu le arata nimanui. Lumina din gradina patrunde in camera si face fel de fel de umbre pe sifonier. Observ deasupra patului o fasie de lumina, ridic usor mainile si incep sa fac diverse forme: lup, iepure, pasare. Ma potolesc si imi aduc aminte ca trebuie sa dorm. Timpul trece si somnul nu mai vine! Ma intorc pe o parte si privesc iar catre geam. Pe noptiera am o veioza, o sticluta de picaturi de nas, telefonul si o fotografie de la nunta, inramata. Baza supravietuirii nocture. In sertar dau  de inteles ca as fi un mic strangator de nimicuri, parca as pregati scena pentru jocurile Hidden Object: nurofene, un semn de carte, dopuri, un saculet de lavanda, o masca de ochi, un aparat de tantari, un elastic de par.  Incerc sa inchid ochii dar diferite ganduri isi fac loc. Intamplari, personaje, toate formeaza o cloaca de voci cu glasul lor strident ce nu se mai opreste. Incerc sa ma gandesc ce as vrea sa fac maine. Nu iese niciun plan. Intre timp, printre atatea perne si acoperita de plapuma incepe sa mi se faca cald. Scot un picior mult spre exterior si ceva ma nelinisteste. De cand eram mica aveam impresia ca o gheara iese de sub pat si ma infasca de glezna. Nu rezist multe minute desi stiu ca nu e nimic sub pat. Totusi mi-l retrag si mi-l protejez de parca marginea patului e gardul unei inchisori. Ciudat! Eu sunt in inchisoare iar monstrii in afara ei. Sau o fi invers?!  Timpul trece si somnul nu mai vine! Incep sa aud primele sforaiaturi dar stiu ca dopurile le vor atenua. Ma ridic din pat sa ma duc la toaleta si observ la casa de vis-a-vis ca si vecina e treaza. Este foarte corpolenta si ai impresia ca fura toata lumina din casa, se misca asemenea unui pendul: tic-tac, tic-tac. Sper ca nu m-a vazut sau poate ne-am privit pentru o secunda, am impartasit tacit aceleasi lucruri ca de la un insomniac la altul. Ma intorc inapoi si ma asez in pat. De fapt, puteam sa ma trezesc de-a binelea sa dau pe gat un pahar de lapte si sa-mi astept pleopele sa se prabuseasca...undeva pe canapeaua din sufragerie. Iau de pe noptiera telefonul, il deschid, ecranul ca aproape ma orbeste. Ma ascund printre perne sa nu-l deranjez pe A. Nu caut nimic important. Aceleasi nimicuri pe care le voi uita. Dupa 1 minut il inchid. Ma dor ochii iar lumina ecranului, cu siguranta, nu m-a ajutat. In fata mea, am cateva tablouri cu diverse peisaje de pe unde am calatorit: Koln, Paris, Brugge, Bucuresti, Londra, Rottenburg. Totusi imi lipsesc cateva...
   Filmul insomniei mele ramane fara banda. Ma simt extenuata. Logica imi scapa, frica se risipeste, umbrele inceteaza, monstrii se retrag iar gandurile imi raman in aer, neterminate:

"O fi Ea..?", "Maine trebuie..", "Ce facem daca...", " Am ramas fara..", "Ma doare...", "Nu mai simt...".

 Timpul trece si somnul...a venit!












duminică, 20 noiembrie 2016

Atacul de panica (2)

   Atacurile mele de panica nu s-au oprit in acea saptamana din iulie. Ele au continuat sa se strecoare din cand in cand, de obicei seara cand esti mai obosit si totodata mult mai vulnerabil. Cateodata imi propun sa nu stau sa rezolv sau sa gasesc explicatii la diverse intamplari ce s-au petrecut recent sau acu 10 ani caci este o investire a ultimelor resurse emotionale pe care abia de le mai ai dupa o zi lunga. Mai intai sa am o noapte cat de cat buna si introspectia poate continua si la lumina zilei cand mintea imi este mult mai limpede si treaza. Bineinteles, nu totdeauna reusesc asa ceva si uneori mai cred in zicala: "noaptea e un sfetnic bun".
    Tin minte ca in nebunia Brexit-ului (inainte si dupa) incepusera fel de fel de stiri ce raportau actiuni xenofobe (caci mass media este un imens agregator al fricii ce aduce audientele dorite) printre care si vandalizarea unui magazin romanesc de undeva de prin Anglia. Iti trebuie o singura scantaie pentru a se aprinde apocalipsa anxietatilor iar la mine a venit sub forma unui atac de panica. Imi inchipuiam cum majoritatea minoritatilor din Anglia, Belgia, Olanda, Germania, etc vor avea de suferit intr-un fel sau altul. Eu locuiesc in Olanda si credeam ca cine stie ce napasta mi s-ar putea intampla. Adevarul este ca de 5 ani de cand sunt aici nu mi s-a intamplat nimic discriminant si nici nu am auzit povesti oripilante. Bineinteles, daca nu mi s-a intamplat mie nu inseamna ca evenimente neplacute nu exista dar nu cred ca se intampla atat de des pe cat suntem lasati sa credem.
    Mai citisem si intamplarea cu un englez ce a lovit pe strada cu o stinghie, un spaniol pentru simplul motiv ca acesta nu vorbea in engleza. Nu va dau link-ul si nici nu incercati sa cautati povestea. Nu vreau sa propag frica printre alti anxiosi. Ideea este ca acte xenofobe, rasiste s-au intamplat dintotdeauna. Nu este o noutate. Doar ca acum suntem conectati atat de usor la orice sursa de stiri, toti avem un telefon, oricand poti filma o scena violenta intr-un oras si sa-l pui pe Youtube (desi, de ce ai face asa ceva nu pot intelege). Pe facebook (si nu numai) intri in contact fara sa vrei cu tot felul de stiri. Nici nu trebuie sa dai like la o anumita pagina. E de ajuns ca un "prieten" din lista ta sa dea share la cine stie ce minunatie.
    Toate aceste articole, evenimente 'senzationale" adunate intr-un singur loc, pe internet, iti creeaza iluzia ca umanitatea a luat-o razna, ca nimic nu mai merge, ca toti se urasc si se omoara intre ei. Ti-ar fi si frica sa iesi pe strada, nu? Devine din ce in ce mai greu sa descoperi surse credibile de stiri, unbiased. Anxietatea ta se hraneste enorm din ceea ce vede si ceea ce citeste. E in natura noastra sa cautam astfel de orori pentru ca traiesti sentimentul ca undeva, cumva, te poti feri de ele. Faptul ca le traiesc altii pe pielea lor, te face sa te simti protejat acolo unde esti: in pat, la birou sau in parc. Cauti cu mare ardoare o explicatie logica la ce se intampla: "Nu se poate sa-l fi lovit pe spaniol doar pentru atata lucru?!". Mintea noastra e facuta sa se axeze pe povesti negative pentru a ne asigura supravietuirea iar acest lucru nu mai este de foarte mult timp necesar. Daca intri intr-un magazin si vanzatoarea iti aduce vreo ofensa, tu acasa vei rumega la acest aspect mai rau ca o rasnita de cafea. Iti va parea rau ca nu ai reactionat cumva sau ca nu ai putut produce pe loc o replica pentru a-i da peste nas. Nu va conta ca ai mai intrat in alte 6 magazine si ai fost tratat(a) minunat; tu vei ramane blocat pentru cateva ore bune sau zile (depinde de nivelul de anxietate la care esti predispus) pe partea negativa.
    La un moment dat, va trebui sa nu mai punem atata rezistenta naturii umane, nu este ceva ce putem schimba dar putem gasi o cale de a ne pastra in creier, pentru mai mult timp, experientele pozitive. Experientele pozitive sa fie mult mai numeroase decat cele negative. Iar pentru asta va propun sa cititi un articol ce explica mai bine anumite concepte:
http://www.theatlantic.com/health/archive/2013/10/how-to-build-a-happier-brain/280752/

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Atacul de panica (1)

    Primul atac de panica l-am avut acu 1 an cred. Simteam ca ma doare pieptul si am zis sa-mi caut simptomele pe net. Primul rezultat: infarct. Am citit si alte simptome si dintr-odata aveam impresia ca le aveam si p'alea. Am ajuns la spital unde, spre dezamagirea mea, am fost diagnosticata cu hiperventilatie. Eram convinsa ca am ceva si ca medicul nu poate detecta catastrofa ce avea sa mi se intample mai devreme sau mai tarziu. Chiar daca stii ca-ti faci cel mai mare rau cautand pe internet, e greu sa rationezi pe moment si totul se transforma intr-o adictie. Esti atat de vigilent la ceea ce simti incat e foarte greu sa iesi din transa.
    Al doilea atac de panica, care s-a soldat cu chemarea salvarii, a fost anul asta, la inceput de iulie. Era total diferit de ce stiam eu si am zis ca e imposibil sa traiesc un atac de panica. Am inceput sa am palpitatii, niste reactii in lant. Se terminau si in 5 minute se porneau iar. Aveam 140 de batai pe minut (imi cumparasem si un oxymeter sa masoare pulsul si oxigenul din sange( idee desteapta, nu? :) )); incepusem sa nu mai respir bine, sa ma doara pieptul si sa am senzatie de voma. I-am zis sotului sa sune la urgenta ca eu acolo mor. El a stiut clar ca este un alt atac de panica dar a facut foarte bine sa nu incerce sa ma convinga de asta caci nu cred ca avea vreo sansa sa ma calmeze. A venit ambulanta in 10 minute cred, m-au conectat la un EKG si traiam in continuare palpitatiile caci vedeam pe ecran cum de la 80 sarea la 140 dar altceva serios nu detecta. Mi-au zis sa inspir si sa expir pe gura, regulat si sa observ in acelasi timp cum bataile inimii incepeau sa revina la normal. Am stat asa vreo 20 de minute conectata. Diagnostic: hiperventilare. De data asta nu am mai fost dezamagita. Au fost doctoritele atat de dragute cu mine incat ma bucuram ca un copil mic ce i se daduse si o acadea drept rasplata. Atacurile de panica au continuat zilnic, nu mai mult de o saptamana incepand de a doua zi dar ulterior am invatat sa le recunosc si sa le previn cu foarte multe exercitii de respiratie.
In urmatoarele zile voi impartasi cu voi (sper sa si pot generaliza un pic) cauza acestor atacuri de panica. In nici un caz, ele nu vin din neant.


Ceea ce scriu pe blog se poate urmari si pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/anxietate2016/. Pagina am creat-o in scop terapeutic si, de asemenea, am si simtit nevoia de a avea  un pic de anonimitate.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Anxietatea ca si superstitie

    Doresc sa revin un pic asupra dorintei de a controla anxietatea. De multe ori, ne aflam intr-un cerc tare vicios cand e vorba sa ne pierdem in cele mai negre ganduri.  Daca ne gandim la toate scenariile posibile (nu poti face asta, doar ai iluzia ca ai trecut in revista orice rau inchipuit) traiesti proprietatiile unei superstitii. Ma voi gandi la tot ce este mai rau si prin urmare, acest rau ma va ocoli. L-am pus pe lista, sta cuminte acolo si nu se va intampla niciodata. Cateodata poti insela sistemul punand pe lista cele mai negre scenarii caci nu te poti gandi la toate. Un cancer nu se poate compara cu un picior rupt sau daca avionul in care esti se va prabusi nu se va putea compara cu niste turbulente provocatoare de panica. Foarte greu sa te desprinzi de acest obicei, in care faurim cu mare spor "the black list".  Ai umblat de atatea ori pe acest drum, pietruit in mintea ta cu deosebita migala, incat e aproape imposibil sa crezi ca poti evada. Este un proces foarte extenuant si iti mananca foarte multe resurse. E ca o pacla de ceata ce se asterne peste ratiunea ta.
  

marți, 15 noiembrie 2016

Anxietatea vine pe facebook!

   Anxietatea! Nu poti nici cu ea, nici fara ea. In rare cazuri poate fi un bun prieten dar de cele mai multe ori, face parte din eu-ul tau destructiv. Sau cel putin, in calatoria ta de a intelege cu ce ai de a face, anxietatea va fi perceputa ca un rau necesar. Acest "rau" inveti sa-l gestionezi cumva, sa-l dai la o parte, sa-l ascunzi, sa-l privezi de atentie, sa-l faci uitat, sa-ti fie rusine sa-l arati lumii. Sa stii sa gestionezi ceva nu inseamna ca o faci si in cel mai bun mod posibil. A gestiona nu are un context pozitiv in cazul de fata. Intr-adevar, iesi la liman. Dar cu ce pret?! Si pentru cat timp poti sta deasupra?! Cate guri ai luat de apa crezand de fapt ca inhati oxigenul?! Si uita-te, inca stam in picioare.
Si totusi, in toate astea, reusesti sa te complaci. Ti-a fost de atatea ori rau incat doar cu raul ai impresia ca te poti impaca in continuare. Orice schimbare e de prisos. Pare a fi ceva de neconceput si totusi, tocmai aceasta schimbare reprezinta cu adevarat partea de care avem nevoie pentru a intoarce treptat toata povestea in favoarea noastra. E o calatorie pe care o vei avea toata viata si ceea ce trebuie sa inveti este ca atata timp cat vei pasi pe drumul ales de tine, anxietatea va fi pe un drum paralel cu al tau. Trebuie sa-i facem loc si uneori sa indraznim sa ne intovarasim cu ea. Nu trebuie sa credem tot ce spune. Cam 99% din ce spune sunt vorbe goale dar nici nu ne putem face ca nu o vedem.


https://www.facebook.com/anxietate2016/



miercuri, 8 octombrie 2014

Don't let yourself be hurt this time

(Inainte de a citi, click mai jos pe videoclip deoarece am scris avand melodia asta pe fundal. Se pare ca mi-a creat o anume dispozitie. Atata melodia cat si ora scrierii! )

 Simt dupa atata absenta ca am "ruginit" la alegerea cuvintelor desi as avea multe sa va povestesc si sa va spun. Mai sunt intrebata, de ce nu mai scriu nimic pe blog? Din lipsa de timp, de inspiratie?! Nu stiu. Poate ca am imbatranit? Nu cred. Poate ca am mai "crescut" si m-am maturizat si simt nevoia ca multe lucruri care mi s-au intamplat sa le pastrez doar pentru mine. Dar pe de alta parte, citind din urma, imi place sa observ ce prejudecati aveam inainte, ce pareri gresite imi formam. Ce idei fixe mi-am creat si cat de inversunata puteam sa fiu pe tema anumitor subiecte. E frumos sa vezi cum cresti si cum te schimbi caci schimbarea nu vine fara suferinta. Nimic nu ramane la fel. Nici nu-mi doream sa raman la fel. Totdeauna mi-am dorit sa invat ceva nou despre mine si am facut lucrul asta an de an. Luna de luna. Zi de zi. Cu multa durere, accept sa pierd anumite batalii si sa castig incredere de sine atunci cand mi-am putut demonstra ca pot depasi anumite lucruri si situatii ce le credeam imposibil de inteles.
    Multi afisam lumii o imagine pe care  noi ne-o dorim sa o aratam. Orice societate are pretentii de la noi. Trebuie sa te integrezi. Ai nevoie de aprobari. Cauti sustinere. Omul e facut sa reuseasca in "haita". Ne inchipuim si ne dorim sa fim cineva anume. Este o munca teribila sa mentii niste aparente la care lucrezi atat de asiduu. E o munca sa multumesti tot timpul persoanele din jurul tau. Ne cauzam anxietati atunci cand dam altora puterea sa ne judece. E un chin sa te prefaci ca toate lucrurile din jurul tau sunt frumoase cand de fapt unele dor.  Te simti aproape rusinat sa ceri ajutor. Am avut perioade in care nu puteam sa ma rup de toate aceste ganduri, ganduri dupa care actionam ...dar si cand am reusit sa realizez toate astea (o data cu trecerea timpului), m-am simtit atat de usurata. Sa fiu eu! Sa accept ceea ce sunt, si cu bune si cu rele.
     Imi ajunge o mana sa pot enumera cateva prietenii pe care am invatat sa le stimez din tot sufletul. Anii au trecut si relatia a devenit mai trainica. Ma simt norocoasa sa am cu cine vorbi din cand in cand, sa am pe cineva care sa ma asculte atunci cand am nevoie. Sa-mi cunoasca greutatile si sa ma sprijine .  Sa stiu ca la randul meu, pot fi de folos si pot face o schimbare in viata cuiva.  Fie cu un cuvant bun fie pur si simplu cu  prezenta mea.
     Am inceput sa pricep, de ceva vreme, ca nu cantitatea conteaza de acum incolo. Cat suntem tineri alergam in toate zarile sa avem de toate.  Si atunci cand obosim.. e prea tarziu sa mai dam timpul inapoi.  Aveam iluzia ca exista acolo undeva un scop si pentru noi .Ca trebuie sa lasam ceva in urma pentru ca timpul nostru se va sfarsi la un moment dat
     Eu am renuntat sa caut acel scop pentru ca el nu exista. M-am nascut intamplator pe acest pamant si singurul lucru pe care il doresc de la mine este sa ma bucur de ceea ce am, sa pot trece peste greutati (ca vor veni si te vor lovi atunci cand nu te astepti), sa ma pot bucura de lucrurile marunte din viata mea. Sa imi ingadui alinare. Sa-mi dau voie sa fiu fericita.  Sa pot urmari stelele de pe cer,  sa vad luna si sa realizez cat de furnica ma pot simti in fata unui univers ce "ascunde" alte forme de viata; sa  pot asculta fosnetul frunzelor, sa ascult stropii de ploaie lunecand  pe geam, sa astept cu nerabdare primii fulgi de zapada (chiar daca in Olanda nu se prea intampla :) ) sa simt ca iubesc si ca sunt iubita pentru ca....intr-o secunda poti pierde totul dar nimeni nu-ti poate lua inapoi tot ceea ce ai trait deja. Imi spunea cineva ca nu vrea sa traiasca regrete. Eu spun ca le avem, mai devreme sau mai tarziu. Eu una am regrete. Nu-s multe dar cateodata sunt dureroase. Si de cele mai multe ori le visez chiar daca incerc sa le ascund intr-un ungher al mintii.  Este  normal sa le avem pentru ca nu putem invata daca nu facem greseli. Experienta noastra cateodata provine din greseli. Cred ca este mult mai important sa te ierti si sa treci la un moment dat peste aceste regrete. Sa le lasi in trecut acolo unde le este locul. De fiecare data cand te trezesti si ridici capul de pe perna o poti lua de la capat. Poti alege ce mic dejun sa ai de data asta, sa alegi alt drum spre munca, sa te opresti la un magazin nou a carui vitrina ti se pare irezistibila, sa poposesti pentru cateva minute pe aceea banca la care te uiti la ea de fiecare data cand esti in tramvai pentru ca privelistea de acolo e atat de frumoasa si frunzele de la picioarele tale sa aseaza mladios in straturi peste straturi.  Sa saluti pe cineva pentru ca vroiai de foarte mult timp sa faci acest lucru dar niciodata nu ai avut curajul. Sa surprinzi pe cineva cu o vorba buna chiar daca relatia dintre voi a disparut. Zi de zi poti avea de ales. Nu-ti cere nimeni sa  faci schimbari dintr-un foc. Pasii marunti se vor dovedi a fi cei mai insemnati pasi din viata ta. Te ajuta sa creezi alte poteci iar pe drumul pe care l-ai batatorit de zeci de ani sa-i dai ocazia sa  se refaca si sa creasca fire noi de iarba si de ce nu ...chiar si o floare!




    

duminică, 2 februarie 2014

Un nou inceput

Observ cu un oarecare sentiment de maretie ca noi oamenii ne schimbam o data la cateva luni. Nu de haine dar de decizii. Daca acu 1 an, culoarea aleasa pentru acest blog mi se parea fabuloasa, acu sunt de-a dreptul oripilata de tematica pusa. Drept dovada, ca ce ne placea odinioara nu mai este nicidecum valabil in prezent.


   Spun sentiment de maretie pentru ca in astfel de schimbari iti observi propria intelepciune. Iar aici nu mai fac aluzii la albastrul orbitor.  O data cu trecerea timpului devii mai batran si mai cumpatat in judecata pe care o ai asupra lucrurilor din jurul tau. Devii mai rabdator cu oamenii care nu prea iti sunt pe gustul tau. Le mai dai o sansa! II mai ierti ca sunt si ei oameni ca si tine. Cred ca 90% din reactiile pe care le au , fie ca iti sunt pe plac sau ba, nu au nici o legatura directa cu tine. De ce sa te superi ca ti s-a vorbit intr-un anumit fel daca el/ea doar in felul asta stie sa vorbeasca. Atata stie, atata poate.



  Bun! Sa revenim la viata mea din Olanda. Am incetat sa mai scriu din momentul in care mi-am gasit de lucru. Nu am incetat pentru ca am facut cine stie ce pact ci pentru ca nu am mai avut timp. Intr-o noapte furtunoasa, printre certuri si scrasniri de dinti (habar nu am daca fac un pleonasm sau nu), m-am decis sa pun cv-ul pe net doar ca sa scap de gura cuiva. Sa-i arat eu lui cum este sa nu te caute nici dracu´. Sa fie acolo pus si sa prinda panza de paianjeni. Sa fie pus la lecturare si ignorare ulterioara. Cine naiba sa ma vrea fara experienta si cu o singura certificare luata?!Certificare pentru care am trudit mai mult psihologic ca eram capabila oricum sa inteleg tot ce era de inteles.

  Praful nu s-a pus pe cv. Si nici musca nu s-a prins intr-o panza ce trebuia sa existe intr-un viitor cat mai apropiat. A doua zi, primesc doua telefoane de la doi posibili angajatori. Fara sa am timp sa ma dezmeticesc, deja aveam programate doua interviuri.  Framantari! Transpiratii! Cu ce ma imbrac, ce spun, daca ma incurc? Engleza mea o stiam firava saraca, scartaia de la atata nefolosire iar exercitiu in arta conversatiei cam lipsea. Vai ma fac de rusine. Dar de ce sa ma vrea? Sunt incepatoare. Dar rau de tot!  Mi-am schimbat directia cu 180% in privinta profesiei. Imi fac discursuri pe hartie, vorbesc singura prin casa, cand fac dus recit povestea vietii mele: de ce am lucrat acolo, de ce vrei sa incepi intr-un nou domeniu, de ce ai venit in Olanda, unde te vezi peste 5 ani, etc. In cazul de fata, socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ pentru ca in orice  echipa de soc din orice departament de Resurse Umane, fie ele romanesti sau olandesti, cam zac aceleasi vesnice intrebari. 70% dintre ele le-am nimerit.

  In ziua interviului, totdeauna  am fost convinsa ca atitudinea conteaza mai mult decat orice. Am mimat sentimentul de incredere pe care ar fi trebuit sa-l am in mod normal. M-am dus acolo cu un sac plin de trucuri. Zambeste, da mana la venire si la plecare, spatele drept, cere un pahar cu apa, nu uita sa respiri (cand suntem tensionati uitam sa respiram cum trebuie), relaxa-ti umerii, gatul, sa ai mainile libere, eventual sa nu gesticulezi prea mult, totdeauna sa ai contact cu ochii angajatorului, nu te grabi in raspunsuri, nu te baga in fraze complexe daca engleza iti este limitata, cauta sinonime atunci cand nu gasesti cuvantul potrivit etc. Anxietatea mea sociala, cea cu care incerc sa coabitez de cativa ani incoace, imi da tare rau de furca cand vreau sa vorbesc in engleza. Ma pierd cu totul. Incep sa ma balbai, tremur si transpir toata. Tin minte cand am avut primul interviu la UPC ca tremuram toata. Bine ca era iarna deoarece la un moment dat mi s-a spus sa pun o haina pe mine daca mi-era atat de frig.

  Ei bine, in ziua cu pricina, vreau sa spun ca nu am avut nici cea mai mica urma de balbaiala. Nu stiu ce a fost cu mine dar pentru prima oara in viata anxietatea mea plecase in concediu si o lasase pe acea Cristina pe care tot incerc sa o regasesc de ceva vreme. Voioasa, glumeata, plina de incredere, amabila, calda, ce mai, imi venea sa ma pup. Cand am plecat mi-am spus: indifierent de rezultat, chiar daca ma respinge eu tocmai am facut un pas imens catre noua mea profesie si nu numai. Am fost martora propriei mele cresteri. O victorie demna de toate trambitele din lume. Am pus primul pas pe Luna mea!

   Dupa interviul asta, a trebuit sa ma pregatesc pentru celalalt interviu. Al doilea interviu mi-a suras cel mai mult,  a mers totul impecabil. Feedback pozitiv din partea angajatorului la sfarsit de interviu. Ce mai..un basm! Sa lucrez pentru eBay?! Eu? Incepatoarea?

   In prezent, lucrez pentru eBay (chiar daca sunt angajata altei companii) dar ce mai conteaza?! A fost un avantaj sa fiu femeie (deoarece femei in industria IT-ului ca sysadmin de linux greu gasesti), a fost un avantaj ca nu am avut pretentii salariale si culmea mi s-a oferit mai mult decat vroiam eu sa cer , a fost un avantaj sa am LPIC1 deja luat. Si fie vorba intre noi, un avantaj sa-l am pe Gre langa mine. Am fost si sunt in continuare un invatacel pe langa el chiar daca ritmul imi este ca de melc.

  Planuri pentru anul asta: LPIC2, CCNA si olandeza! Cheia succesului daca imi doresc stabilitate si in acelasi timp flexibilitate deoarece CCNA-ul te poate ghida catre un alt domeniu din industria IT. Inca nu m-am decis ce vreau dar timp e destul.


Asa ca dragii mei, se poate! Sa o iau de la capat la varsta de 30 ani! Imi place ce lucrez, imi place mediul  existent chiar daca lucrez in 3 ture, colegi ok,  imi place programul pe care il am chiar daca mi-a fost greu sa ma adaptez la turele de noapte. Sunt multumita as spune chiar fericita  cu tot ceea ce am trudit pana acuma.

    Stiu cum a fost sa stai 3 ani acasa si sa nu lucrezi. Iar intr-o astfel de afirmatie fiecare cuvant cantareste o tona. O greutate pe care am dus-o cu multa amaraciune si frica. Multe lacrimi au fost  varsate  trezindu-ma zi de zi, singura acasa .

    Cineva m-a intrebat, dupa ce a auzit ca am fost angajata la cateva zile de la depunerea CV-ului: "Si nu regreti ca nu ai pus CV-ul mai devreme?" Raspuns: nici o clipa! Nimic din ce s-a intamplat nu regret. Nici un an din cei 3 nu am regretat! Prin acea amaraciune au existat totdeauna pasi mici de progrese si eram prea suparata pe mine ca sa-i pot vedea. Viata m-a invatat atat de multe pe cat am si-ndurat: o tona!

  



sâmbătă, 6 aprilie 2013

Seinfield

    Nu cred ca voi putea vreodata sa ma satur de Seinfield. De fiecare data cand am o problema ce-mi accentueaza anxietatea  spun ca am o problema Seinfield. Acest tip de problema este total nesemnificativa, aparent. O chestie minora cu mare incarcatura emotionala. De exemplu:

 Ce fac daca posta imi distribuie, atunci cand nu sunt acasa, pachetul la vecini?
 Cum fac eu sa interactionez cu vecinul? Ce sa spun? Ce sa fac?
 Cand sa ma duc? La ce ora?
 Pot sa aman?
 Pot sa conving pe altcineva sa se duca?
 Sa vorbesc cu vecinu in engleza sau sa o balbai pe olandeza?
 Ce cuvinte sa spun?
 Sa nu ma duc deloc si in final sa apara el la usa mea cu pachetul?   
 Sa sun la posta si sa cer inca o data redistribuirea pachetului la mine acasa?
 Sa fac o plangere la posta deoarece regulamentul spune ca daca nu esti acasa va incerca a doua oara sa-ti distribuie pachetul si daca vrei sa nu fie distribuit la vecini trebuie sa bifezi nu stiu ce pe nu stiu unde?
 Sa fac tot posibilul sa stau acasa atunci cand stiu ca trebuie sa primesc un pachet?
Sa comand cand mai putin posibil de pe internet? etc.
M-am gandit si pana la faptul de a-mi crea o cutie mare postala ca sa-mi incapa orice colet!!!:D



 Anxietatea te face sa te porti ilogic, irascibil si efortul cel mai mare pe care il depui este de fapt amanarea cat mai mult al momentului in care eu voi da cu ochii de vecini! Este uimitor cate intrebari iti poti pune in cateva secunde, nu? Pe moment imi dau seama ca fac din tantar armasar dar problema este ca nu ma pot opri din a-mi creea astfel de ganduri.
 Si va puteti imagina cat de extenuant poate sa fie un astfel de episod! Ce fac daca in aceea zi am mai multe probleme de tip Seinfield? Nici nu trebuie sa iei contact cu cineva te poti gandi tu singur la o sumedenie de "incidente" care te pot coplesi in orice moment al zilei. Seara e mai rau deoarece esti deja obosit si creierul tau nu mai are energia de a te mentine echilibrat printre atatea ganduri. De multe ori decid sa ma decuplez de la orice gand.
 Oricine imi poate spune:  "Ce mare filozofie sa te duci pur si simplu si sa-ti ceri pachetul?" Eeee...mare filozofie sa poti face un astfel de pas! Avand in vedere fluxul de intrebari ce rasare in mintea mea de parca as fi o masina de facut popcorn incepe sa fie oarecum de inteles de ce nu ma pot misca din mediul meu si sa patrund chiar si pentru o secunda intr-un mediu total strain. Cheia de a depasi situatia este de a te familiariza cu ea. Dar sa fim seriosi. Ce sa fac? Sa comand orice de pe internet si toate pachetele sa-mi fie distribuite la vecini???

 La Seinfield observ ca orice problema este tratata intr-un anume stil, de genu, facem cu totii haz de necaz desi in realitate toti ne confruntam cu situatii "Seinfield". Observ angoasele si anxietatile fiecarui personaj in parte si dintre toti cel mai relaxant personaj pare a fi Kramer iar cel mai problematic este George.

  Alta problema de tip Seinfield: trebuia sa ma duc la cursurile de olandeza. Uitasem ca ora fusese mutata in alta zi si o data cu asta si sala a fost mutata. Cand am ajuns am deschis hotarata  usa de la sala total convinsa ca acolo se va desfasura cursul. Evident ca am dat peste o alta profesoara dar pentru cateva secunde am considerat-o pe ea intrusa si nicidecum pe mine. Am intrebat-o ce e cu ea acolo? Si eram la fel de convinsa ca aflarea ei acolo era o chestie  de moment. Am intrebat-o daca ma pot aseza oricum pana isi termina ea ce avea de facut. Mai era un student care  era totusi la locul si momentul potrivit. Profesoara era in continuare nedumerita de interventia mea asupra locului si de faptul ca eu ii dadeam voie sa se afle acolo. Incepusem sa fiu nervoasa de reactia ei. Si am intrebat-o direct: Why are you looking at me so suprised??? :)) Dupa asta mi-a picat fisa ca eu de fapt gresisem sala iar monopolul meu asupra evenimentului era scapat de sub control. Mi-am cerut scuze si am iesit oarecum rusinata din sala. A devenit extrem de comic momentul atunci cand am decis sa-i povestesc lui A. Am ras cu atata pofta incat nu am mai analizat nivelul meu de anxietate. Pana la urma avem nevoie de situatii hilare in viata noastra chiar daca suntem sau nu personajul central al acestora.

   Eu spun la chestiile astea care se intampla in viata fiecaruia, probleme de tip Seinfield. Ar fi ceva daca le-as putea ecraniza....



Poate va intrebati ce fac cu pachetele? L-am convins pe A. sa se duca in locul meu! Nu m-am blamat pentru acest lucru iar asta e foarte important pentru anxiosi. Sa nu dai vina pe tine pentru ceea ce nu poti face!

                                 

                                             after all.... tomorrow is another day!

marți, 19 martie 2013

Hallo Hallo

    Se simte ca nu am mai scris de un car de ani  deoarece imi vine tare greu inspiratia. Incerc sa-mi gasesc in ceva muza, mi-am pus o serie de melodii vesele, triste..poate poate iese ceva. Dar nimic. Sunt ca o fantana fara un strop de apa proaspata. Ciudata propozitie mi-a iesit cu fantana. Ieri am implinit 30 de ani si am fost din ce in ce mai obsedata de aceasta inevitabila varsta. Oare chiar asta se afla in inconstientul meu? Faptul ca sunt o fantana fara strop de apa proaspata??  Neahh..trebuie sa forjam mai adanc dupa apa! Sa ma tina pana la 100 de ani!
    Chiar m-am documentat pe net despre aceasta criza a varstei de 30 si am gasit cateva rezultate:


Criza de la 30 de ani și semnele care o prevestesc, 12 semne care prevestesc criza varstei de 30 de ani, Cui i-e frica de varsta de 30 de ani?, Femeia lui Balzac si criza femeii de 30 de ani.... si lista continua! Spre finalul paginii de google dau de fapt peste "Criza economica"..pana si internetul e misgoin :P

Printre atatea articole am incercat sa gasesc cateva cuvinte motivationale. Sunt de acord cu toate si ma bucur sa ma regasesc printre ele:
 
 " Daca la 20 de ani,  experimentezi, testezi, „gusti” din ceea ce crezi ca iti place, la 30 de ani nu mai pierzi timpul si iti iei de pe raftul vietii exact ceea ce ai nevoie si-ti place." 

 „Femeia este ca timpul, eterna, proaspata, frumoasa, este perpetuarea speciei, mentinerea vietii. Deci nu are varsta, ci doar exista, avand cea mai frumoasa sarcina din Univers.” (Balzac) (cred ca aici multe femei deja stramba din nas)

 "începem să avem o percepţie mai realistă asupra timpului, învăţăm să-l preţuim mai tare pentru că îi cunoaştem mai bine valoarea şi să ne ghidăm după deja clasicul adevăr că nu-i bine să pierzi vremea. Acţionăm realmente, nu mai trăim în expectativă, facem ca lucrurile să se întâmple mai repede, mai eficient, mai viabil."
 
...pe de alta parte ma bucur ca semnele (partile negative) ce descriu aceasta criza nu se regasesc si la mine. Cel putin nu sunt deloc atat de pregnante. Singura chestie care o vad spectaculoasa este faptul ca nu ma simt deloc sa am 30 de ani. Ma simt juma adult, juma copil..si multi imi spun ca asta e de fapt minunat. Sa ai 30 de ani si sa nu simti ca ii ai! 
 
Dar dintre toate lucrurile inspirationale nicaieri nu am gasit cele mai frumoase cuvinte, cuvinte ce mi-au fost spuse de Alex:
 "Gandeste-te ca de cand te-ai nascut, Pamantul a facut de 30 de ori inconjurul soarelui"
 
 
 

























ps: daca va plangeti de fontul cuvintelor. Nu am ce-i face! Faceti o plangere la e-blogger!Sau apasati in acelasi timp tasta CTRL si tasta + (din dreapta tastaturii)
 
12 semne care prevestesc criza vârstei de 30 de ani

Citeste mai mult: adev.ro/mj8cav
 
12 semne care prevestesc criza vârstei de 30 de ani

Citeste mai mult: adev.ro/mj8cav
  

duminică, 13 ianuarie 2013

Revista presei (1)

 In fiecare saptamana imi propun sa fac o rubrica cu articolele interesante pe care eu le citesc si imi doresc sa le impartasesc cu cei care imi citesc acest blog.  De ce? Pentru o mai buna vedere a lucrurilor si din perspectiva altora, pentru ca multi v-ati saturat sa scoateti din ziare mediocre articole ce merita atentia noastra si nu in ultimul rand pentru ca sunt informatii extrem de interesante. Lucruri nestiute si putin mediatizate pe la televizor.

Saptamana asta am citit urmatoarele:

1)O zi intreaga a fost  dedicata regizorului Liviu Ciulei (de fapt a fost  regizor, actor, scenograf si arhitect) din cauza acestui articol aparut pe Contributors:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-adevaratele-calauze-amintirea-lui-liviu-ciulei/

Ulterior m-am axat pe interviul (existent pe youtube) luat dlui Ciulei de catre Patapievici. Am aflat ce ahitect desavarsit a fost tatal acestuia pentru constructiile  unor cladiri foarte importante (Biserica Elefterie, Manastirea Casin, Banca Nationala, Teatrul Odeon (facut special pentru fiul sau in momentul in care a aflat ca teatrul este o activitatea serioasa pentru acesta)). Interviul are 8 parti si prima parte o puteti urmari aici: http://www.youtube.com/watch?v=d1gNL5yvllU

Alt articol foarte frumos scris il gasiti in revista Formula As: http://www.formula-as.ro/2009/880/planete-culturale-30/albumul-cu-minuni-liviu-ciulei-cu-gandiri-si-cu-imagini-11442

2) Din seria "Se intampla in Romania" recomand: "Aventurile unui donator de sange ocazional": http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/reportaje/aventurile-unui-donator-de-sange/#comment-59562

3) "The Power of Negative Thinkingsi de ce "ea" ar trebui sa existe de fapt :
http://online.wsj.com/article/SB10001424127887324705104578147333270637790.html

4) Recomand foarte mult documentarele facute de Adam Curtis. Extrem de interesante si un pic turbulente ar fi : The Century of the Self si The Trap. Trailerele le puteti gasi aici si aici si daca va intereseaza sa vedeti in intregime ambele documentare le puteti gasi tot pe youtube.


5) Cititi cine a fost Henrietta Lacks si ce descoperire (HeLa Cell) monumentala s-a facut de pe urma acesteia in domeniul medicinii.




De data asta nu am pastrat toate articolele dar pe viitor le voi pune deoparte. O sa fac o rubrica separata pentru acestea in meniul de navigare prin articolele mele dar sa vedem daca blogger.com poate face ceea ce eu vreau.

vineri, 11 ianuarie 2013

Neprofesionista

  Anul trecut am descoperit intamplator emisiunea "Profesionistii", proiect organizat  de  Eugenia Voda. Nu am stiut ca aceasta emisiune s-a derulat o mare bucata de timp si anume,  9 ani. Am ascultat pentru prima oara interviul acordat dnei Sofia Ionescu,  prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din sud-estul Europei. Cu mare placere am urmarit si absorbit cuvintele acestei doamne dar din pacate, nu am aceeasi admiratie si fata de prezentatoare.  Impresia pe care mi-a facut-o nu este una tocmai buna. Felul in care isi monteaza emisiunea ca si cum interlocutorul ei nici nu ar avea timp sa respire. Sunt taiate secvente si asamblate monstruos de parca ne-am uita la o partida de tenis si nu la un interviu. De abia poti zari mingea. Majoritatea invitatilor sunt intr-adevar niste persoane extraordinare cu o bogata viata profesionala si cu un bagaj imens de amintiri din viata de familie a acestora. Iar viata acestora este plina de alte personaje la fel de importante de care foarte rar mai auzim in ziua de azi. Oameni ce au facut cu adevarat  istorie in Romania! Au adus schimbari importante prin munca lor.
 Gesturile prezentatoarei, cuvintele pe care si le alege, pline de metafore ce fac uneori invitatul chiar sa se simta rusinat. Nimic sincer la dansa, numai falsitate. Nu mai zic momentele in care intervine peste invitat si vorbeste doar pentru placerea de a se auzi. Nu  spune nimic interesant. Intrebarile nu sunt nici pe departe inteligente. E intr-o continua stare de magulire a invitatului facuta probabil cu foarte putina sinceritate.
    Am incercat sa urmaresc alte emisiuni si imi este imposibil sa pot trece peste aceasta duduie. Vocea ei extrem de mieroasa pur si simplu imi zgarie auzul. Atat de mult se zbate sa spuna si ea ceva memorabil.
   Am cautat cateva informatii despre aceasta si am dat peste un articol ce eu il consider a fi extrem de ofensator fata de invitatii acesteia. Falsa in cuvinte, falsa in gesturi si constat ca in acel interviu dat ziarului Romania Libera se dezavaluie cu adevarat pe sine.  

Redau cateva pasaje:

"Nu am senzatia ca epuizez profesionistii, am senzatia ca ma epuizez pe mine inutil, si ca alte proiecte ale mele stau blocate din cauza televiziunii. " --- sa inteleg ce? Facand emisiunea asta se epuizeaza inutil si si-ar dori sa dea viata si altor proiecte blocate?!

"Statistic vorbind, am avut o rata de supravietuire foarte buna, chiar daca am avut si esecuri, oameni pe care n-am reusit sa-i scot din limbajul de lemn nici cu macaraua, sau oameni de la care, dupa patru ore de stat de vorba, n-am retinut absolut nimic!" ---


"Emisiunea ideala, cu care nu m-am intalnit inca, ar fi una in care eu sa tac tot timpul, iar ceea ce aud sa fie palpitant!"--- cat de ofensator sa spui asa ceva ca si cum ai spune ca nimic din ce aude nu i se pare palpitant. Intr-adevar si pentru mine emisiunea ideala ar fi una in care ea sa taca si invitatul sa vorbeasca.

 "Deocamdata nu am avut parte de un monolog atat de genial incat sa ma amuteasca, drept care mi-am conceput emisiunile ca un dialog intre doua personaje." ---- din nou, cat de ofensator mi s-a parut aceasta remarca. Cand inviti personaje atat de placute si interesante pentru viata avuta, mi se pare o nemernicie sa afirmi ca nu a avut parte de un monolog care sa o amuteasca. Si la fiecare inceput de emisiune nu se mai satura sa spuna cata admiratie si respect are pentru invitatul respectiv.


"Trebuie sa spun ca nu sunt pentru democratie in cultura (dar nu e o parere originala, e si parerea unor celebri sociologi occidentali). Cred ca in cultura (iar televiziunea se include, totusi, aici) lucrurile trebuie tratate coerent si urmarind o anumita directie. Altfel se creeaza, iata, o epidemie a vulgaritatii si a stupiditatii, cu nimic mai putin spectaculoasa decat “gripa porcina” - o gripa porcina la figurat. "--- o opinie pe care nu  o impartasesc. In viziunea fiecaruia dintre noi, cu siguranta ce este pozitiv pentru noi e negativ pentru altii. De ce sa nu existe democratie in cultura?? Pe ce criterii s-ar putea baza o cenzura? Isi gaseste o oarecare scuza pentru gandirea avuta prin faptul ca si niste celebri sociologi occidentali au gandit la fel. De fapt nu este o scuza. Ea chiar se considera a fi geniala!

Am studiat teatrologia-filmologia si am facut, ani de zile, practica la montaj.Invitatii mei stau pe ganduri cand consider eu ca e necesar.  --- tocmai va spuneam adineauri ca montajul emisiunii lasa mult de dorit.


"Am o echipa mica si lucrez enorm, dar mi se pare penibil acum sa ma apuc sa si povestesc cum ma chinui.
 Sunt oameni care nu au dat nici un interviu la televiziune in viata lor. Ii inteleg. Nici eu nu merg la nimeni, la nici o emisiune. E destul ca merg la a mea !" ---  emisiunea in sine reprezinta o povara, se chinuie si i se pare penibil sa povesteasca asa ceva iar din tot articolul nu am sesizat  nici o farama de placere in tot ceea ce face.

Intregul articol il puteti gasi aici



PS: Fac o precizare totusi, nu toti oamenii invitati sunt personaje extraordinare. De exemplu, in categoria de mai sus, a personajelor extraordinare nu i-as baga niciodata pe Iliescu, Basescu,  Grappini, Bradisteanu sau Mihaela Radulescu. Nu stiu nici in ce masura s-ar incadra in categoria de "profesionisti". 













duminică, 6 ianuarie 2013

Ganduri zgribulite

    
Cateodata ma dispera vremea in Olanda. Iarna resimt cel mai acut lipsa soarelui. Si pentru ca sunt o persoana cu predispozitie la deprimare, chestia asta imi face si mai rau. Cer innorat cat poti cuprinde cu vederea. Nu tu pasarele ciripind. Poate doar niste gaste letargice ce se trezesc dimineata cu chef de cearta. Pomi zgribuliti de frig cu crengile lor noduroase. Ger nu este ca sa zici ca ninge si chiar daca ar fi ger, la ora asta, oricum nu avem precipitatii serioase. Cativa stropi rataciti ce de abia se fac ca iti ating pielea. Ba chiar avem un pom, singurul, observat si anul trecut care s-a trezit sa infloreasca. Cum a reusit fara soare e un mister!
Omuleti congestionati la fata din cauza mersului pe bicicleta. Se mai trezeste cate un ametit sa arunce o pocnitoare cine stie de pe unde descoperita. La vecinul arab e sarbatoare de cateva zile bune, tocmai a venit barza cu un baietel (mai avea o fetita).Puneam un pariu cu A. despre al treilea, ca ultimii doi au venit cu o viteza uluitoare. La vecinul olandez galceava mare din cauza unei junioare ce-si tot "drege" glasul in tonalitati din ce in ce mai tiuitoare pe seama urechilor celorlalti, in special, ale mele. Gradina e numai buna de citit poezii de Bacovia. Mai am cateva mere zdrobite pe caldaram taman bune pentru ciori. Pamantul musteste de umezeala si sub el cativa bulbi de lalea ce abia asteapta (sper eu!) sa iasa la suprafata.
Iar eu la ora asta (3:18), lipsa mare de somn. Am zis sa ma trezesc de tot decat sa ma tot smucesc prin asternuri si sa adorm de epuizare. In sufragerie, liniste si pace, doar ticaitul ceasurilor se mai aude.
Asta e viata. O bucatica infima din ea. O impartasesc asa cum vine la pachet. Ma gandeam la nenorocirea de facebook care iti tot "vinde" vieti fericite si cat de minunati suntem noi , bla bla bla. Numai poti de atata pozitivism. Vreau sa aud si eu lucruri care te fac mai uman. Sa aud nelinisti impartasite, singuratati, ganduri reprimate, povesti mai putin placute. In general, ioc! Doamne fereste sa iasa asa ceva la suprafata. Nuuu! Trebuie sa-ti reprezinti viata in forma ei cea mai dulce, cea mai modelata si remodelata etc. Sa spui lucruri lipsite de esenta si consistenta. Sa vorbesti in nestire de cine stie ce prostii total nefolositoare. Ma gandesc, oare mai leaga cineva vreo relatie profunda? Mai plange cineva pe umarul cuiva? Mai se stie ce-i aia o destainuire? Nu se mai fac din astea ca sa nu lasi domne impresii gresite. Parca totul e numai de suprafata si atat.Oameni goi, fara idealuri normale, vesnic angajati intr-o viata ce este dictata de societate si slefuita de prietenii platonice. Am o senzatie amara la tot ce reprezinta societatea in ziua de azi. Tot ce este negativ se reprima pana la anulare si scoti cu forta din cine stie ce sac, numai lucruri pozitive despre tine deoarece impresia conteaza cel mai mult. Doamne fereste sa fii tu insuti! Doamne fereste sa faci vreo gafa! Doamne fereste sa arati ca esti om! Doamne fereste sa stie cineva ca tu suferi cateodata! Iti pune eticheta de "prea negativist" si iti da si un sut ca reprezinti  o posibila "relatie toxica"! Exteriorizam doar ce e frumos si place tuturor ca de vietii normale suntem satuli, nu?





duminică, 23 decembrie 2012

Life in plastic is fantastic!




Ieri, am luat inca o data decizia de a-mi sterge  contul de facebook pentru a nu stiu cata oara. De data asta sper ca mi-am luat un astfel de angajament pentru totdeauna. Am ajuns la concluzia ca facebook strica foarte multe aspecte ale vietii sociale pentru fiecare dintre noi. Ne distrugem individualitatea si ne stricam prin reclamele pe care ni le facem la toate evenimentele posibile doar pentru a arata, in mod fals, uite ce bine ma distrez, uite unde m-am dus, uite unde m-am fotografiat si dupa ce postam asteptam ca niste catelusi sa dam din codita de fiecare data cand primim comentarii sau like-uri. Incepuse sa ma enerveze si reclama agresiva pe care ti-o face nu doar pe marginea profilului ci si in cadrul timeline-ului. Daca unui "friend" ii placea o reclama te intreba si pe tine ceva de genu "Ce ar fi sa-ti placa si tie pagina asta deoarece lui X ii place". Dar cel mai mult am renuntat la fb din cauza calitatii excesiv de proaste a postarile pe care le tot primeam din partea "prietenilor"si din cauza "vietilor" atat de false create pe fb doar pentru ideea ca avem posibilitatea sa  intretinem, in spatele  unei perdea unde nu ne vede nimeni , o imagine care nu ne apartine. In realitate persoana respectiva e cu totul altfel.
   Folosirea facebook-ului presupune ca ai de-a face cu urmatoarele categorii de oameni:

Prima categorie: postarea fotografiilor a tuturor matzelor dragalase, fie ca sunt proprietari sau nu. Desi multi merg pe ideea ca daca nu-ti place nu te uiti totusi postarea se face in mod public in fata a sute de oameni. Zi de zi sa dai share la poze cu pisici...

A doua categorie: postarea tuturor cauzelor din lume pentru ajutorarea animalelor. Ba primeam: "ajuta un catel", ba primeam "ajuta un tigru", sau "ajuta un elefant". Nu stiu si nu am inteles eu prea mult, frenezia asta a cauzelor. Sa dai accept si sa trimiti la cata mai multa lume. Ai impresia falsa ca tocmai ai facut o fapta buna daca dai accept la cauza sau daca dai share la o poza cu nu stiu ce sinistrati. E foarte comod, se pare, din fata unui ecran sa crezi ca esti implicat intr-un act caritativ. Mi se pare jalnic sa crezi ca poti ajuta in felul asta. Vezi imprejurul tau unde poti da o mana de ajutor!

A treia categoria: dependenta de a da like fara sa mai gandesti. O placere bolnava intalnita tot mai des  la drone (ca oameni nu sunt in nici un caz). La postari de genu "a murit cutare", "s-a pierdut cutare" sau "mi-a luat casa foc" am vazut multi idioti care dau Like!

A patra categorie: intretinerea unei false imagini de sine. Puternica dorinta de a parea culti, cititi, de a raspunde mereu in cel mai cuvincios mod posibil, de a parea interesanti de subiectele cele mai "misto" si "cool", de a parea extraordinar de fericiti cu noi si de a impartasi mirifica viata pe care o avem. Puternica dorinta de a te exprima foarte bine in scris iar in realitate de abia poti face o propozitie coerenta. Chiar discutam fenomenul facebook cu terapeuta mea si i-am dat mare dreptate cand mi-a spus ca "Un wall plin este o viata goala!"

A cincea categorie de oameni: nevoia acuta de a face o fotografie doar cu ideea de a o posta pe facebook. Uiti sa mai traiesti momentul prezent. Uiti sa te bucuri de ceva frumos in singuratate sau in compania persoanei cu care esti. Ai nevoie pentru fotografia facuta de aprobarea publicului virtual. Primul gand care iti vine in minte atunci cand vrei sa faci o poza este faptul ca o vei posta cat mai repede pe wall-ul tau. Primul gand cand te afli intr-un loc este sa dai repede "Check in" pentru a arata tuturor unde esti tu acuma. Sa vada lumea unde esti, ce faci, ce mananci si cat de minunat si ce bine te simti tu. Cand de fapt realitatea este mult mai amara si te ingrozeste sa admiti lucru asta. De fapt, ai trecut de faza de ingrozire. Ai acceptat in mod tacit si fara sa mai gandesti rational ca adevarata ta valoare ti-o da lumea de pe facebook!

A sasea categorie de oameni se adreseaza tinerelor si proaspetelor mamici. Inteleg ca pentru tine copilul a devenit  cel mai important lucru din lumea asta dar sa presupui ca este la fel de important si pentru altcineva  e prea mult. Observ ca se naste o oarecare obsesie pentru micuti iar cultul personalitatii acestora este la maxim conturat. Observasem ca lumea incepuse sa-si piarda interesul in fata a sute de postari: uite cum doarme micutul, uite ce a primit de la mamici si bunici, uite in cate pozitii doarme, uite ce mananca si in ce fel mananca etc. Pe langa pozele micutilor te trezesti si cu pozele tuturor copiilor care sufera de cancer si alte boli crunte. Dau share cu impresia ca intr-adevar ajuta si pe de alta parte se bucura ca al lor copil este sanatos. Sa mai mentionez iar cate Like-uri primesc pozele cu copii bolnavi si conectati la aparate ce le asigura viata?!

A saptea categorie de oameni si cea mai rara categorie este categoria in care omul respectiv demonstreaza ca are si o viata pe langa facebook. Aplicatia este pentru ei un mod prin care te mai poti distra din cand in cand cu cate o poza amuzanta, un articol bine scris si cu cate un comentariu f bine venit la vederea unei poze a unui  amic.

Cu alte cuvinte, nu inteleg nevoia atat de puternica de a iesi din anonimat.  De a impartasi cu strainii si cu cativa prieteni toate aspectele importante ale vietii tale. Cat de jenant sa nu ai ce sa povestesti cuiva deoarece la tot ce spui ti se raspunde: "da, am vazut pe facebook". La ce sa ne mai vedem daca ne urmarim reciproc postarile pe facebook?!
Facebook-ul este o aplicatie ce iti da o falsa impresie de independenta. Ma uitam, ca mai nou, lumea da like in prostie la pagini de genul: "Thinking":

X like Thinking (serios? Iti place sa gandesti?...Nooo, nu te cred! ). 808 522 de oameni le place sa gandeasca!

sau

X like Drawing (desi nu picteaza ii place totusi sa picteze)

sau de cand e Nastase la racoare unora le place: Burberry!!!!

Eu as mai posta:

Like taking a shower!
Like picking my nose!
Like eating!
Like changing my underwear!


Like not having a real LIFE!!!


"Manifestarea intimitatii intr-un spatiu public cum este Facebook-ul poate fi explicata prin iluzia securitatii pe care acest mediu virtual ne-o ofera. Pentru cei mai multi dintre noi, prima interactiune cu Internetul a fost de tip infantil, ludic si de aceea nu suntem atat de constienti de efectul real al actiunilor noastre pe Facebook. Prima data am intrat acolo sa ne jucam, sa ascultam muzica sau sa ne distram cu prietenii. Si atunci, pana nu patim ceva serios, ceva din lumea oamenilor mari, tratam Facebook-ul ca pe un joc, desi nu este.
La baza securitatii iluzorii a Facebook-ului se afla si predominanta interactiunilor semantice din acest mediu. „A reactiona semnatic inseamna a reactiona la nivel de limbaj: vorbe, simboluri”, explica psihiatrul Vlad Stroescu. „In majoritatea vietii noastre reactionam instinctual si ne este mai greu sa controlam aceste reactii. Spre deosebire de viata reala, pe Facebook reactiile sunt in special la nivel de limbaj. Nu putem controla atat de eficient ceea ce este instinctual, dar Facebook-ul, fiind o zona a comunicarii semantice, ne lasa sa credem ca detinem controlul”.
-----------------
"
Dar combustibilul cel mai important al manifestarii intimitatii in acest spatiu public este „dorinta de a deveni faimos”. Antropologul Alexandru Balasescu remarca ca „pana acum erau publice doar vietile intime ale starurilor. Andy Warhol a promis fiecaruia cele 15 minute de celebritate, iar scurtcircuitul a fost gasit prin expunerea vietii intime. Iar oamenii percep ca, prin acest instrument, fac scurtcircuitul spre celebritate.”
Daca nivelul satisfactiei in viata al tinerilor era legat traditional de importanta existentei unui numar limitat de prieteni de incredere (Hartup, 1992), teoriile recente (Greenfield, 2009) sugereaza ca retelele mari de relatii superficiale au devenit in prezent sursa principala a satisfactiei psihologice la tineri. Datele obtinute in studiul Universitatii California constata ca tinerii care folosesc Facebook pentru a-si mari reteaua sociala superficiala, nu pentru a o intari pe cea mica de prieteni apropiati, inregistreaza un nivel mai ridicat al satisfactiei psihologice. „Studentii isi construiesc din ce in ce mai mult identitatile sociale ca pe o reprezentatie cu public. Facebook-ul apare ca un instrument de transformare a apropiatilor si amicilor intr-un public pentru spectacolul propriului ego”, se afirma in studiul citat."
------------

"Evolutia in fata unei audiente si o stima de sine hiper-inflata sunt doua componente ale personalitatilor narcisistice.
„Astazi, tinerii sufera tot mai mult de o boala: ca existi cu adevarat doar daca erupi in zona celebritatii. Dar acolo, in realitate, nu exista niciun fel de relatie profunda”, spune psihiatrul Vlad Stroescu. „Ne uitam mult la vedete la televizor si ne dorim foarte mult sa fim si noi asa. Sa fim mai mult decat un om, sa fim o vedeta, o minidivinitate. Si Facebook-ul cultiva printre altele histrionismul.  Nu stiu in ce masura mai exista acolo o intimitate de orice fel."
E clar ca, pentru marii utilizatori ai Facebook-ului, nevoia maxima nu e de intimitate, ci de atentie.



                                                       The END!



PS: aceeasi mancare de peste si pentru Google+. Din fericire, facebook papa toata "piata" oamenilor ce stiu sa "gandeasca" iar Google+ inca respira pentru ca doamne fereste sa postezi acolo, singur in bezna, fara nici un public in fata caruia sa-i poti arata imaginea "cool" pe care ti-o doresti s-o ai!



joi, 6 decembrie 2012

Ritualuri inainte de somn



De cand fac terapie am tot invatat cateva exercitii de relaxare ce te ajuta enorm de mult sa te linistesti. Eu initial am cerut astfel de exercitii in primul rand pentru a ma ajuta sa adorm. Seara, din pacate, o data cu oboseala si stresul intregii zile, gandurile anxioase sunt mult mai pronuntate. Ai ocazia ori sa le ignori pe motivul ca esti obosit/a pentru ca  nu gasesti claritate si ordine in ganduri ori recurgi la cateva mici artificii ce te ajuta sa te relaxezi.
   Eu am foarte mari probleme cu somnul. Gandurile o iau razna si se bulucesc in mintea mea facandu-ma hiperactiva chiar in momentul in care am nevoie cel mai mult de somn. Cel mai ciudat este ca nici nu simt cand fac trecerea la fel de fel de ganduri. Pur si simplu te trezesti cu ele in minte. Incoerente si pline de anxietate.
     Multi dintre noi ne-am obisnuit sa dormim atat de prost incat sa nu mai reflectam asupra problemei si cu parere de rau va spun ca tot NOI trebuie sa facem ceva in privinta asta. Nu presupune mare efort doar un pic de organizare in "agenda" noastra.

  In primul rand, creierul nostru poate fi invatat sa se pregateasca la o anumita ora de culcare. Si pentru asta trebuie sa-l ajutam un pic. Trebuie gasita ora cea mai potrivita pentru somn. Evident, ca nu este ideal sa adormi in fata televizorului si nici sa te duci la culcare inchizand televizorul cu 5 minute inainte. Televizorul ca si calculatorul (sau tableta) profita de atentia pe care i-o dai iar creierul tau este supraincarcat de informatiile pe care le primeste (nu conteaza calitatea informatiilor, problema este ca le primeste atunci cand este obosit si are nevoie de odihna). Singurul lucru la care recurgem este sa ne ducem la culcare pur si simplu epuizati. Cateodata chiar ne propunem sa ne epuizam deoarece prindem teama de noaptea ce o sa vina. Stam in fata televizorului (sau calculatorului) pana ni se inchid ochii iar a doua zi ne intrebam de ce ne simtim totusi atat de neodihniti.
  O noapte proasta influenteaza foarte mult buna noastra dispozitie de a doua zi. Eu sunt o leguma a doua zi. De multe ori dormeam foarte mult dinspre dimineata pana la pranz deoarece noaptea era un calvar pentru mine. Dormitul pana la pranz imi dauna grav deoarece somnul de seara avea loc mult mai tarziu. Si uite asa ma invarteam intr-un cerc extrem de vicios.

  Primele reusite le-am avut pe timpul cand inca locuiam in Floreasca. Impreuna cu terapeuta mea am gasit cateva obiceiuri pe care sa le aplicam cu 30-40 de minute inainte de culcare si ulterior am putut adopta si alte procedee. Inainte de toate astea, am incercat sa-mi cumpar o carte, ce s-a dovedit a fi extrem de utila, numita "Noapte buna, insomnie" (si pe care o puteti gasi la Editura Trei). Va spun sincer ca sunt foarte multe informatii in acea carte si este suficient sa filtrati acele informatii care sa va ajute pe voi in mod direct. Pe langa asta, va pune sa va faceti si un jurnal in care sa va monitorizati somnul. Eu sincer, nu am avut rabdare sa stau si de jurnal. De obicei, aleg calea mai usoara. Inca o chestie foarte importanta: este explicat in carte ce inseamna "somnul": etapele acestuia, ce este perioada de veghe etc. Eu zic ca asta este baza pe care trebuie sa o stim inainte de a ne lua la tranta cu insomnia. Eu am mentionat, acu ceva vreme, cateva lucruri din carte. Postul il gasiti aici . E un post tare lung, intr-adevar, dar merita parcurs daca nu aveti chef de carte.

  Dar sa revenim la exercitiile de relaxare si la obiceiurile ce trebuiesc aplicate. Va voi povesti obiceiul meu: asa cum v-am spus mai sus nu exista o ora ideala la care sa te duci la culcare. Tu singur trebuie sa descoperi aceasta ora. Unii prefera sa se duca la ora 22:00 altii la ora 23:00 sau la 00:00. Pe langa ora trebuiesc luate in considerare si alti factori: de exemplu poate tu ai nevoie de 7 ore de somn pe cand altul are nevoie de 8 ore. Eu una am nevoie de 9 ore de somn si este perfect normal chiar si asa atata timp cat am un program pe care sa-l respect. Dar ce fac seara? Ei bine, seara in jur de ora 23:00 ma dezlipesc de pe canapeaua mea preferata ce sta frumos indrepata catre televizor si ma duc sa-mi fac toaleta (obiceiul meu): ma spal pe dinti, ma demachez, ma cremuiesc, imi place foarte mult sa ma cremuiesc pe maini cu o crema ce miroase nemaipomenit. Si dupa toate astea ma postez in pat, la lumina lampii cu o carticica in mana. Apuc sa citesc cam juma de ora si pe urma deja somnul incepe sa se instaleze. Ca sa nu mai zic ca mintea mea incepe deja sa se pregateasca de culcare. Rupta din fata televizorului si concentrata pe niste chestii atat de marunte si totusi atat de placute incat nici gandurile mele nu-mi par atat de groaznice. Asta este obiceiul meu. Sa am grija de mine. Sa-mi acord atentia cuvenita si asta trebuie sa faci si tu cu tine. Un dus (ce-ti relaxeaza muschii), aplicarea unei creme de corp, asezatul in plapumioara ta pufoasa si racoroasa. Ideal ar fi sa si aerisesti foarte bine camera inainte. Aerul curat si proaspat are un efect foarte bun asupra somnului. Si inca un aspect foarte important si deloc de neglijat: nu trebuie sa ai televizor sau calculator sau laptop in camera. Trebuie sa te rupi cu totul de ele. Creierul tau trebuie sa stie ca o data ce ai patruns in dormitor el se pregateste pentru somn. Niste levantica sub perna nu ar strica. Eu am si aceasta crema cu  care ma dau un pic  la tample. Toate aceste mici artificii au un efect nemaipomenit daca te tii de ele. Mare branza nu este, corect? :)



   Avand in vedere ca am scris foarte mult (cand imi place ceea ce fac uit de timp) am sa-mi rezerv dreptul sa va scriu despre exercitiile de relaxare in urmatorul post. Pana atunci deja v-am dat deja de lucru!



Mult succes va doresc si o zi cat mai frumoasa!


ps:cel mai de succes articol al meu legat de anxietate a fost publicat acu ceva vreme pe smartwoman.hotnews.ro. Daca va intereseaza il puteti citi aici.






luni, 3 decembrie 2012

Cu ajutorul vostru mergem inainte!



Ma gandesc cat de entuziasmata am fost cand am citit ca in sfarsit cineva face ceva si pentru noi, ceilalalti. Ma uit cu mare tristete pe site-ul ce trebuia sa fie, asa cum spune si titlul, un proiect jurnalistic despre anxietate. Spun cu tristete pentru ca site-ul a fost lasat de izbeliste. Din 13 Octombrie nu s-a mai scris nimic.
      Dar pana la urma, oare de ce trebuie sa asteptam sa faca altii ceva pentru noi? Un bun raspuns ar fi faptul ca avem nevoie de persoane cu oarecare notorietate in lumea ziarelor. Persoane care sa ne reprezinte, sa ne ajute sa pornim de undeva, sa ne faciliteze ideea de a fi ascultati, de a intra in contact si cu altii ce sunt asemenea noua. E atat de important sa ai sprijin, nu doar din partea celor apropiati dar si din partea persoanelor straine. Trist este ca tocmai ei, cei de pe site-ul Dar Daca nu au avut urechi sa asculte. Au strans material pentru ziarul Dilema Veche si dupa aceea nimeni nu mai zis nimic. Nu au inteles importanta greutatilor cu care ne confruntam. Chiar am dat acu ceva timp un mail catre Dl. Cristian Lupsa unde am atras atentia ca nimeni nu se mai implica pe site si am intrebat daca ma pot implica eu, ca si voluntar. Dar nu am primit nici un raspuns.

    Daca mi-ar da lumea cate un semn de fiecare data cand se intra pe blogul meu (directionati de pe Dar Daca) poate m-as urni sa scriu articole, materiale si lucruri utile care sa ne ajute sa trecem peste toate zilele mai putin bune. Anxietatea e parte din noi. O putem ameliora si putem duce o viata decenta chiar si asa. Astept cateva cuvinte din partea voastra pe adresa mea de mail:                           cristina@ionica.eu

Ce v-ar interesa sa aflati cel mai mult? Tehnici de a trece peste momente mai putin bune, exercitii de relaxare, recomandarea unor carti, povesti motivationale?



Acum imi fac datoria si postez un raspuns pentru M. M-a intrebat daca pot recomanda un psihoterapeut. Am sa investighez serios si am sa ma interesez unde anume putem solicita astfel de servicii astfel incat sa fim siguri ca nu nimerim pe mana oricui.

Un pas bun ar fi sa accesati pagina ARSM (Asociatia Romana pentru Sanatate Mintala). Momentan se pare ca exista probleme tehnice in legatura cu site-ul: www.arsm.ro dar ma voi interesa ce s-a intamplat si voi reveni cu amanunte.  ARSM este un punct bun de inceput. Eu personal am incredere in aceasta asociatie. Dar cum ziceam, am sa revin cu mai multe informatii.
  Intre timp va pot spune ce este ARSM (text preluat de pe paginamedicala.ro):

"ARSM este dedicata promovarii sanatatii mintale, prevenirii tulburarilor psihice si comportamentelor nocive si sprijina recuperarea persoanelor suferinde de tulburari de ordin psihic prin advocacy, lobby, educatie, cercetare, servicii directe si orice alte activitati legale menite să sprijine aceasta misiune.

Ne propunem sa promovam specialistii din domeniul sanatatii mintale si programele pe care acestia le desfasoara.

Ne dorim sa se contureze o retea de specialisti in domeniul sanatatii mintale in vederea derularii de programe si proiecte.

Ne dorim sa infiintam Institutii, Centre si Clinici care sa ofere servicii de sanatate mintala la cel mai inalt nivel de calitate si profesionalism.

Pe langa programele si proiectele direct legate de sfera sanatatii mintale, ARSM va derula si programe menite sa lupte impotriva discriminarii pe criterii de etnie, gen, orientare sexuala, stare civila, convingeri politice sau religioase, deficiente fizice sau psihice ori pe orice alte criterii.

Ne dorim sa facilitam accesul publicului larg la informatii legate de tulburarile mintale, prevenirea tulburarilor psihice si recuperarea de pe urma lor.

Ne dorim sa promovam in randul publicului larg comportamentele si atitudinile preventive si sa inlaturam confuziile si prejudecatile existente in sfera sanatatii mintale.

Ne dorim sa implicam institutiile statului, institutiile private, societatea civila si publicul larg in promovarea si dezvoltarea sanatatii mintale din Romania.
"



Pana la urmatorul articol astept parerile voastre pe adresa mea de mail mentionata mai sus.


Sa aveti o seara frumoasa!