Trei pasi inainte unul inapoi

Acu o saptamana au fost publicate in revista Dilema Veche o serie de articole legate de anxietate. In sustinerea acestui demers a fost creat si un site -- Dar Daca--un "proiect jurnalistic, realizat în cadrul programului Rosalynn Carter Fellowship for Mental Health Journalism ce-şi propune să exploreze câteva dintre tulburările de anxietate şi modul în care ele sunt percepute şi tratate în România."
    Initial am trimis catre Cristian Lupsa (editor la DOR), un text ce poate tine loc de povestea mea, si pe aceasta cale vreau sa-i multumesc pentru publicarea textului pe site-ul "Dar Daca". Ulterior m-am decis sa-mi scriu si povestea (cu o oarecare retinere) dar din cauza textului mult prea mare, acesta nu a mai putut fi publicat. In schimb, mi s-a spus ca daca voi scrie povestea pe o pagina publica va putea mentiona pe site-ul respectiv link-ul ce va face trimitere catre text.
    Prin urmare, mai jos aveti integral, povestea mea:


Vreau sa incep prin a spune ca anxietatea nu este ceva atat de simplu precum pare. De exemplu:este anxietate daca ne e frica sa vorbim in public. Anxietatea este mult mai mult decat un simplu diagnostic. Daca nu te-ai confruntat cu asa ceva este foarte greu sa intelegi ce se intampla. Sotului meu ii explic din ce in ce mai multe despre ce se intampla cu mine. Merg pana la “miezul pamantului” ca sa-l pot face sa inteleaga. Folosesc analogii, lucruri intamplate chiar lui, ma folosesc de emotiile lui avute in anumite momente ca sa inteleaga ceea ce simt. Pot afirma ca dupa atata timp,  incepe sa inteleaga si  astfel  devine si mai rabdator chiar daca nu e 100% totul conturat in mintea lui. Si am invatat sa accept si chestia asta deoarece inainte eram foarte suparata ca nu vede lucrurile exact cum le vad eu. Dar am spus, stai un pic, nu pot pune atata povara pe umerii lui.
E normal sa nu inteleaga si cel mai important este ca are rabdare. Fara aceasta rabdare si fara acest efort din partea lui sunt sigura ca ne-ar fi afectat pana si relatia.Si iata cum eforturile persoanelor apropiate pot fi adaugate reusitei noastre in a merge mai departe. In orice interventie, fie ca esti alcoolic, fie ca esti obez, fie ca esti dependent de droguri  avem nevoie de un anturaj care sa ne sustina chiar daca e format dintr-o singura persoana: in cazul meu, sotul!
Pentru mine este uimitor unde si-a avut radacinile (anxietatea). Daca nu faci pasi marunti in a face o introspectie de la inceputurile asa zisei “crize” nu vei descoperi mare lucru. Vei incerca sa ameliorezi situatia fortandu-te sa accepti niste situatii doar pornind de la premiza ca asa e normal, ca asa se face, asa e firesc, astea-s regulile societatii in care traim. Pentru mine anxietate nu este doar o probleme psihica. Face parte din mine si am invatat ca trebuie sa o accept asa cum este ea. Prin acceptare pot realiza ca este ok ceea ce simt, este ok sa reactionez intr-un anumit fel si dupa ce ma linistesc incep sa umblu si la lucrurile ce au declansat aceasta stare. E foarte greu de exprimat in cuvinte ce simte un om anxios deoarece fiecare vede altfel ceea ce se petrece cu el si interpretarea este de asa natura incat sa-l ajute in primul rand pe el. Nu ne incalzeste cu absolut nimic sa stim ca in Anglia mai mult de 20% se confrunta cu asa ceva. Sau ca nu suntem singuri. Sau ca nu e nimic rusinos. Trebuie umblat mult mai adanc in mintea noastra si sa fim in stare sa aducem la suprafata niste chestii atat de minore dar atat de importante pentru progresul nostru.
La anul fac 3 ani de psihoterapie. Am inceput sa fac aceste sedinte din pura intamplare. In primul rand, trebuie sa ai si un anume intelect si sa realizezi ca mai mult de atat nu poti duce. Sa realizezi ca ai nevoie de un ajutor profesional si nu este absolut nimic rau in asta. Am avut la un moment o cunostinta, prietena acestuia avea poate niste probleme si cand i-am sugerat un specialist a spus ca nu se poate asa ceva, ca doar nu este nebuna. In Romania, anxietatea si problemele psihice in general este un subiect tabu si nici nu exista specialisti foarte bine formati in domeniul asta. Din pacate, cateodata nimeresti si pe mana cui nu trebuie. Pentru majoritatea habar nu au ce inseamna anxietate. Eu cel putin inainte stiam ca in anumite doze chiar face bine. Instinctul nostru, din punct de vedere antropologic, este sa ne putem apara cand suntem in primejdie. Este o chestie mostenita de la stramosii nostri. Si anxietatea nu este singurul exemplu.
Avem foarte multe ramasite in noi (gene mostenite) care ne fac sa ne intelegem mai bine comportamentul si reactiile. De multe ori am incercat sa-mi fac o oarecare baza pentru a ma intelege mai bine. M-am documentat, cumparat carti, citit povesti, devorez absolut totul despre subiect. Am citit pana si cum functioneaza creierul nostru. Tot acest material este in mintea mea si il folosesc strict pentru a combate anxietatea. 
Povestea mea? Pfff… as scrie o carte despre povestea mea si poate ca intr-o zi am sa si-o fac. Interesant este ca nu am de povestit momente terifiante sau socante sau momente care sa-l faca pe cititor sa zica “Wow, Uite ca se poate si mai rau”. De obicei si din pacate, groaznicul unor situatii inca mai atrage publicul. Daca nu vezi in poveste adevarate momente disperate din viata unui om parca nici nu te atrage sa citesti mai departe. Eu pot spune ca nu ma ajuta astfel de clisee. Nu stiu de ce, noi, pacientii cautam cu ardoare fel de fel de chei care sa ne deschida toate usile si ferestrele; sa ne arate drumul catre solutia finala. Nu exista asa ceva.
Daca nu te duci la psiholog si sa sfarai ca untul in tigaie nu vei aduce cine stie ce la suprafata. Se spune ca la sedinte, tu iti sufleci manecile si te avanti in marea tumultoasa nu psihologul. El doar te indruma, te impinge asa discret dar adevarata munca tu o faci. Nici articolele de specialitate nu te prea ajuta, unde te invaluie in fel de fel de termeni si iti explica la un nivel destul de avansat niste chestii importante, relevante la care creierul nostru nu e in stare sa absoarba mai nimic. Ma simt ca un burete suprasaturat de atata “informatie” (informatie=apa) Daca storc buretele nu raman cu nimic. Un pic umed si atat. Adevaratii stropi dusi au fost. 
Cred ca primul pas este acceptarea. Dupa asta, e doar o chestiune de timp. Trei  pasi inainte si unul inapoi, asta e mersul evenimentelor. Chiar daca ti s-au impleticit picioarele pe parcursul drumului, cumva tot faci sa te apropii de “mai bine” cu fiecare zi ce trece. (Acest text se poate gasi si aici: http://dardaca.tumblr.com/post/33482681811/primul-pas-este-acceptarea )

Continuarea povestii:

Tocmai ce am citit cateva materiale deja expuse publicului, in revista Dilema Veche. Pot spune ca am incercat sa ma identific cu una dintre acestea si sa declansez un intreg proces de empatie pentru persoana respectiva. Tot ma framantam cu ce anume sa-mi incep asa zisa poveste si am gasit un element ce-l aveam in comun cu acel articol si anume: frica de a merge pe strada. Insa anxietatea mea nu a debutat cu asa ceva.
Totul a inceput de cand eram mica. Dezvoltasem un comportament obsesiv-compulsiv. Curios ca prima data mi-am dat seama ca e ceva in neregula cu mine, in viata adulta, tocmai cand am vazut filmul "As good as it gets" cu Jack Nicholson. Nu eram chiar atat de "zapacita" dar la fiecare se manifesta intr-o forma mai mult sau mai putin pronuntata. Copil fiind aveam impresia mai tot timpul ca sertarele biroului meu, unde invatam, nu erau bine inchise. Le impingeam cu atata forta incat dezechilibram tot biroul pana il loveam puternic de perete. Si chiar daca le impingeam bine, tot ma uitam chioras la ele in timp ce ieseam din camera mea. Alt episod ar fi fost ca atunci cand faceam curat si imi asterneam pe pat cearceaful curat si alb nu suportam ideea ca cineva sa se aseze in pat deoarece ceaceaful risca sa nu mai fie atat de neted si sa faca cute. Optam in schimb sa stau pe jos. Cand plecam cu parintii la Campulung Muscel, in Gara de Nord bateam cu piciorul podeaua si numaram pana la 10. Dupa ce ajungeam la cifra propusa ma mai linisteam. Pana si gestul copilaresc de a sari pe toate capacele de canalizare care aveau 4 gauri il transformasem intr-un episod de anxietate. Daca nu saream pe capacele de 4 sau nimeream accidental pe capacele cu gauri de la 4 in sus (probabil cele cu numar impar) consideram ca un ghinion ma va astepta cat mai curand. Cred incepusem sa-mi dezvolt acut dorinta de a controla tot mediul din jurul meu pentru a-mi face viata mai sigura. Ce iluzie!
 Alte episoade de anxietate combinate cu acest tip de comportament: frica de a nu cumva sa avem scapari de gaz in casa asociat cu gestul de a verifica butoanele de la aragaz si robinetul de la gaz timp de cateva minute finalizate cu o numaratoare pana la 10 (oare de ce nu 7 sau 9 sau 11?); frica de a nu intra cineva peste noi in casa, drept pentru care in timpul noptii ma uitam pe vizor (de vreo 2 ori) sa vad daca nu cumva e cineva care sa incerce incuietoarea.Evident ca atunci cand inchideam usa, dupa 2 rotatii de cheie simteam nevoia ca la ultima rotatie sa fortez cat pot cheia pana la capat ca sa ma conving ca este inchisa bine si numaram pana la 10. Din pacate, toate lucrurile astea au avut un impact puternic si asupra inconstientului meu deoarece visele mele cele mai predominante descriau persoane care vroiau sa ne intre in casa si eram descumpanita de faptul ca corpul meu era total inghetat nici sa fug sau sa tip nu puteam. 
    Alt comportament anxios: leganarea iar aici de fiecare data imi aduc aminte de personajul Titi din Enigma Otiliei :). Cred ca acest gest este singura chestie pe care o mai fac din cand in cand, mai ales noaptea cand nu prea pot sa adorm. Am scapat de butoanele de la aragaz si de nevoia acuta de a controla cat mai multe din jurul meu. Cateodata cand ma simt obosita si coplesita de anumite lucruri tind sa revin la comportamentul meu dar forma de exteriorizare este mult mai usoara. Verific usa dar doar o singura data. Verific o singura data, ceea ce nu trebuie sa fie in priza. Cu lucrurile din geanta mea  mai trebuie sa exersez deoarece verific de vreo 4-5 ori ca nu mi-am uitat pe undeva portofelul sau telefonul mobil. Din pacate, pana si noaptea am astfel de episoade: desi sunt constienta ca nu am avut nici o imprejurare in care imi puteam pierde portofelul, totusi ma trezesc noaptea ca sa verific. Ciudat este ca tocmai acuma cand scriu realizez ca nu am scapat total de gesturile mele. 
Progrese exista totusi, sunt constienta de ceea ce fac, incerc sa fiu rationala dar parca noaptea e cel mai rau. Noaptea de nici o culoare nu iti poti convinge mintea ca exagereaza. Aceeasi situatie o am si cu scenariile. Pe timpul cand stateam cu chirie in Floreasca, aveam o sumedenie de scenarii. Inchipuiri ca aveam certuri cu lumea (deci cu mine), inchipuri fel de fel de situatii in care eu doream sa am controlul, sa ma gandesc la orice cale de a nu fi luata prin surprindere. Stateam la etajul unu, intr-o zona foarte draguta, chiar langa Parcul Floreasca si mereu aveam anxietati ca cineva o sa urce pe balcon si o sa intre in casa. In Romania fiind, exista si posibilitatea asta :). In noptile pline de canicula unde trebuia sa stam cu balconu deschis ma trezeam, ca un ceas, din ora in ora, sa verific (din pat stand) daca nu intra cineva pe balcon. Imi faceam planuri, cum sa fac, ce capcane sa intind, mi-am adus aminte de o anumita scena din Home Alone in care piciul se gandise sa puna globuri sparte in apropierea ferestrei (continuarea o stiti :) ). Eu ma gandeam sa pun niste cioburi de sticla, daca nimerea in ele, tipa! Si bingo..iata si semnalul meu de alarma. 
E uimitor cum a doua zi, in plina lumina, te simti mai bine si toate nenorocirile de scenarii ti se risipesc. Certurile din mintea mea cu n persoane, am aflat ca de fapt ma certam cu mine si in acelasi timp fugeam mancand pamantul de situatii conflictuale (din motive pe care nu le voi expune aici). Am avut un astfel de episod cu vecinul ce statea dedesubt care avea impresia ca aruncam chistoacele de tigara in spatele blocului. Cand a sunat la usa si m-a acuzat (pe nedrept) nu stiam cum sa fac sa-mi pastrez calmul dar inima mea era deja plecata la curse de sarit garduri. Si dupa episodul cu pricina, zile intregi mi le dedicam scenariilor si imi inchipuiam cum ma cert eu cu vecinu si ce figuri de karate faceam ca sa-l reduc la tacere.
 Referitor la sotul meu aveam ganduri de fiecare data cand nu era langa mine ca ceva i se poate intampla. MassMedia deja imi saturase mintea cu povesti despre soferi nervosi care ies in plin trafic si se bat cu bate sau mai rau, scot pistolul la tine. De fiecare data cand pleca de acasa trebuia sa-i descriu o lectie de comportament: "Nu te uiti la oamenii rai, nu discuti cu ei. Daca ii vezi ca sunt nervosi, te inchizi bine in masina. Tu iti vezi mai departe de ale tale. Cand ajungi la birou de fiecare data imi dai bip. " Daca nu dadea bip, ma framantam ca ceva s-a intamplat. Mare lucru ca nu am ajuns in situatia de a ma duce direct la birou ca sa ma asigur ca totul e bine. Sotul reprezinta centrul universului meu. Fara el as fi pierduta. Poate si d'asta nevoia de a construi in jurul lui un balon gigantic unde si cometa daca vine nu-l poate rani. Sa mistuie Terra si sa-l duca pe alta planeta locuibila, plina de resurse necesare supravietuirii. 
   Dupa cum vedeti as putea face o lista impresionanta de episoade anxioase legate de orice situatie si de orice persoana si sunt sigura ca multe dintre acestea se intampla si in viata voastra.
Am invatat treptat sa-mi ameliorez scenariile si sa accept ca este imposibil sa previn orice. Singurul lucru pe care il pot urni este atitudinea mea fata de toate acestea. Eu imi pot controla emotiile, eu singura imi pot gasi solutiile. M-am confruntat pe parcursul timpului ( si inca mai am probleme) cu dorinta acuta de a fi acceptata de alti oameni de parca ei imi defineau toata fiinta mea. Stima mea de sine avea nevoie de perfuzii pline de "incredere" pentru a-i da un impuls de urcare. Nimic din ceea ce faceam, nimic din ceea ce gandeam nu ma multumea. Eram cel mai asupru judecator al meu. Nici un strain nu-mi aducea o astfel de aspra judecata cum faceam eu cu mine. Daca stau sa ma uit in urma si la tot ce am scris ( si inca nu e tot) realizez ca viata mea nu a fost usoara. Am trait cu senzatia cu singurele actiuni valoroase pe care le pot intreprinde sunt acelea de a avea succes in plan profesional si social. Sunt o persoana introverta si am fost atata vreme o persoana introverta ce incerca cu multa vointa sa devina una extroverta. Nu m-am putut accepta mult timp asa cum sunt (sincera sa fiu de abia anul asta am invatat sa fiu eu insumi). Dar cu toate acestea pot declara ca sunt o persoana foarte norocoasa. Tot ce mi s-a intamplat mi-a deschis alte usi.

   La un moment dat, am realizat (si sunt sigura ca am si exagerat) ca unii oameni (din Romania) tind sa fie agresivi. Sa nu mai vad bunatate, toleranta,  sa nu ma vad gesturi umane si ma gandeam ca singura solutie de a trece peste toate astea este sa fiu si eu agresiva. Din pozitia de agresivitate nu lasam pe nimeni sa patrunda in spatiul meu. Orice pas facut  ma aducea si mai aproape de acest cerc vicios. Ceva de genu: daca ala e nesimtit fii si tu! 
Am avut o portita de scapare si am pornit spre ea, la propriu, cu casa in spinare. Ne-am mutat in Olanda. Am acceptat ideea ca aveam nevoie de o schimbare de mediu.Imi  facea bine sa cunosc si alta societate plus ca o experienta ca acesta nu poate strica nimanui. Am plecat cu o dorinta foarte mare: aceea de a ne adapta si la alt tip de viata. Desi nu mi-a fost usor am invatat sa las din agresivitate, am invatat sa am mai putine episoade de anxietate, am invatat ca nu pot multumi pe toata lumea, am invatat ca trebuie sa ma accept asa cum sunt. Am invatat ca, chiar daca nu am o profesie totusi am avut curajul sa o iau de la inceput si sa invat ceva nou. Am invatat ca anumite activitati pe care le faceam, desi le vedeam ca o rutina, sunt activitati ce societatea le devalorizeaza din ce in ce mai mult, cum ar fi activitatile casnice.   Cand lumea ma intreaba ( dupa ce afla ca de fapt nu lucrez): ce fac cu atata timp liber? Ma intreb serios: care timp liber? Daca nu lucrezi se considera ca am timp liber? La 29 de ani am luat-o de la zero, profesional vorbind. Invat sa fiu un sysadmin de linux fara sa am nici o pregatire pentru asa ceva si aici ma refer la faptul ca nu am facut liceul de informatica, facultatea de informatica sau automatica si totusi razbesc. Sunt mandra ca pot spune ca intr-adevar pricep si ma descurc foarte bine in noul domeniu pe care mi l-am ales. Pentru altii nu conteaza si nu aprecieaza efortul depus dar am parte si de cativa oameni care ma admira pentru noua directie, drept pentru care tin sa le multumesc pentru suportul lor.
 Bine acuma, nu stau sa le explic la fiecare in parte ca de fapt am niste probleme ce ma cam impiedica sa lucrez/sa invat, nu mai zic de momentele de depresie in care devii o leguma si  nu faci absolut nimic iar aici imi place o vorba: " In my own mind, I'm quiettttt busy. Yep. That's me." 
    Am invatat sa-mi accept problemele si ca tot ceea ce incerc sa fac o voi face in ritmul meu. Asta e un cuvant cheie (ritm) mai ales pentru un  introvertit: sa faci pasi mici in orice ti-ai propus, sa lucrezi in ritmul tau care ti se potriveste cel mai mult chiar daca societatea dicteaza alte reguli, sa iti acorzi recompense dupa fiecare pas  facut: o carte buna, un articol interesant, un film de comedie, o plimbare intr-un parc, un ecler :D!  Tocmai mi-am scris povestea si o consider o reusita drept pentru care sunt mandra de mine. Toate astea te vor face sa fii valoros in ochii...tai!  Nu o sa mai stai intepat cu perfuzii pline de "incredere"  create artificial pentru propulsarea stimei de sine. Vei afla ca se va cladi un adevarat echilibru in viata ta. Nu o sa mai simti nevoia sa cauti aprobare in jurul tau sau sa justifici altora de ce nu lucrezi.
Si pana la urma daca ai timp liber ce?  Sa ai si timp liber inseamna ca stii sa te bucuri si de viata. Momentele de respiro sunt cele mai importante. Pentru mine (cateodata), timpul liber,  are si alta conotatie deoarece anxietatea imi cam mananca timpul liber. Explica tu asta unui om care te intreaba si te judeca ca ai atata timp. Cineva m-a intrebat de vreo 3-4 ori ca ce fac cu atata timp liber, ca daca ar fi in locul meu s-ar urca pe pereti. Ce pot spune? Ce pot raspunde? Crezi ca mie imi place sa stau atata timp in casa si sa fiu lipsita de latura sociala a vietii? Anxietatea imi ridica garduri peste lucrurile pe care tu le consideri normale. Incearca sa sari gardurile astea zi de zi si vei afla cat de extenuant poate fi pentru mine. Dar asta e alta tema, pe care poate am s-o dezbat in alta rubrica. Chiar am adunat cateva pareri si cu voia persoanelor respective poate am sa public cateva din ideile lor. 

    Ar fi multe de spus pentru Povestea mea dar cred ca am sa ma opresc aici. Povestea mea inseamna de fapt viata mea si niciodata nu pot termina ceva ce este intr-o continua expansiune. In schimb, as termina cu cateva sfaturi pentru cei ca mine:

Niciodata nu inceta sa te redescoperi. Daca ai nevoie de un psiholog, fa-o. Iti va imbunatati viata foarte mult. Vei invata sa vezi lucrurile din alta perspectiva. Una mai sanatoasa. Nu-ti fie teama ca vei aduce la suprafata lucruri neplacute. Tocmai, ca acele lucruri sunt radacina problemelor tale si vei invata sa le faci fata. Nu te descumpani daca intr-o zi te vei simti mai rau. A doua zi e un pic mai bine orice ar fi. Daca simti nevoia sa plangi, fa-o. Daca simti nevoia de o pauza, fa-o. Daca simti nevoia sa schimbi ceva fa-o chiar daca timp de 20-30 de ani ai mers pe aceeasi carare de fiecare data. Un drum nou iti va deschide totdeauna alte usi. Mereu sa faci pasi marunti pentru a duce la implinire o anume sarcina. Nu iti place sa faci planuri deoarece nu te tii de ele, atunci nu face. Atat de simplu e. Daca altu face, treaba lui. Tu functionezi altfel si vei fi mandru de asta. Nu-ti place sa faci jogging pentru a te intretine. Nu face. Gaseste-ti alt sport. Nu te complace intr-o situatie doar pentru ca simti nevoia sa-ti creezi o zona de confort cat mai puternica. Nu exista asa ceva. Singurul bagaj pe care il poti lua oriunde cu tine este in mintea ta. Eu de fiecare data imi imaginez, ca fiecare reusita reprezinta un glob si il atarn in pomul de Craciun. Cati dintre noi nu-si doresc sa aiba in casa pe tot parcusrul anului aceasta splendoare de pom?! Dupa cateva saptamani/luni/ani vei constata ca pomul tau e plin de globuri, colorate si mai putin colorate. Cele mai putin colorate reprezinta atat  momente de cotitura cat si progresele sustrase ulterior din acestea. Fara aceste momente nu poti masura progresul!  Treptat ii vei pune si o instalatie sa lumineze de fiecare data. Un astfel de pom va fi vesnic verde in sufletu si in mintea ta si iti va reda increderea in tine. Si daca vei avea o multime de pomi iti vei construi o frumusete de...pepiniera!

                                                     THE END!